Rezistență flexibilă

Există oameni care au o piele psihică imuabilă în fața inerentelor vicisitudini ale vieții. Oameni al căror înveliș rămîne nezgîriat de atacuri violente în vîltoarea seismelor produse de o realitate de multe ori neîndurătoare. Acești oameni nu doar că au un eșafodaj intern solid și temeinic construit, dar au și capacitatea de a se lăsa modelați și îmbunătățiți de noi perspective. Cum este o astfel de persoană? Cum poate cineva să devină ferm, dar nu rigid, sensibil, dar nu dezechilibrat, sigur pe el, dar nu narcisic?

Putem lua drept exemplu și metaforă devenirea lui Moise. Nu mă voi opri la adevărul istoric al lui Moise, nu acesta este subiectul pe care îl discut. A făcut-o Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, precum și în lucrări de specialitate. Ce este relevant pentru subiectul în discuție este adevărul subiectiv transmis de mitul iudeo-creștin prin intermediul lui Moise. Etimologia numelui „Moise” provine din egipteană și are ca rădăcină cuvîntul „mose” care însemna „copil”, ca o bună ilustrare a unui Eu imatur aflat încă în devenire. Cu o identitate difuză la bază, egiptean sau evreu, nobil sau păstor, criminal sau sfînt, un adult încă copil prin coordonatele de dezvoltare internă, Moise pornește în căutarea răspunsului la întrebarea care reflectă capacitatea de a se gîndi pe sine și care îi subîntinde povestea: „Cine sînt Eu?”. Identitatea (din latinescul identitas cu sensul de „unicitate”) presupune a străbate pașii înapoi și a deveni cronicar al propriei vieți pentru construirea unei narațiuni cu sens despre sine, iar a te regăsi presupune implicit că te-ai și pierdut la un moment dat, îndepărtîndu-te de ceea ce conferă densitate propriei ființe și lăsînd în loc un hiatus de neocolit. Moise se separă de familia în care a crescut, devine un disident și parcurge drumul înapoi din propria istorie pentru a-și găsi propria consistență internă, propria structură de valori într-un drum al devenirii, al umanizării și al conturării propriei identități. O structură de identitate are în componența ei o structură de valori, pe care Moise și-o definitivează în solitudine prin reflecția la idealul Eului (discuțiile cu Dumnezeu), din care își extrage cele zece porunci care au rolul de a lipi fragmentările identitare interne într-o nouă coeziune, o nouă armonie. La început mai rigid, ca orice structură nou construită care nu are flexibilitatea eroziunii date de experiență, ulterior mai maleabil, mai tolerant, Moise reușește să devină și sfînt, și om, fără a mai fi în pericolul de a i se perturba lumea internă în fața provocărilor vieții. Drumul lui Moise poate fi travaliul interior al oricărei persoane și reprezintă, în sens metaforic, călătoria către construcția unui Eu matur, care presupune darea de seamă, o seriozitate demnă de încredere, consecvență, capacitatea de a tolera dificultățile și a se repara după atacuri și dezechilibre, precum și stabilirea unui set de valori interne care au rolul de busolă. Pentru Moise, setul de valori interne au fost cele zece porunci, dar pentru fiecare persoană acestea sînt particulare, cu rol de ghid în navigarea prin propriul drum al vieții.

Un Eu matur înseamnă o ordine interioară, care nu se perturbă la întîlnirea cu realul morții, inevitabilă prin intermediul pierderilor date de viețuirea în sine. De la pierderea fuziunii cu mama la pierderea copilăriei, a părinților, a prietenilor, a adolescenței, a unor locuri de muncă sau oportunități, a partenerilor, a căsniciei, uneori a copiilor, a tinereții, a sănătății, a unor funcții corporale sau cognitive, a libertății, a creativității, a unor animale de companie, a unor fantezii și dorințe, a unui loc drag, viața este o serie nesfîrșită de pierderi care cu timpul se îndesesc. Pierderea este precum un companion consecvent al omului, ca o umbră a lui de care nu se poate debarasa și care nu dispare, ci capătă proporții din ce în ce mai mari cu trecerea timpului, atingînd apogeul în însăși pierderea vieții. Putința de a fi rezilient, de a începe și continua propriul parcurs netulburat intern, care nu se pierde pe căi rătăcitoare, sau „a rămîne la subiect” fără să deraiezi este un deziderat.

Maturitatea psihică, Eul matur, este atinsă atunci cînd Eul, ca mediator al relației cu realitatea, gestionează anxietățile, conflictele interne și pulsiunile într-o manieră care nu tulbură armonia internă, ci îi conferă mai multă consistență. Eul ideal, diferit complet de idealul Eului, este doar o construcție infantilă care cere cu obstinație satisfacerea neamînată a tuturor dorințelor și doar cîștiguri, fără nici o pierdere. De la Eul ideal, reprezentant al narcisismului primar, la idealul Eului se întinde drumul devenirii de sine, maturizarea, în care omul aspiră spre devenirea lui cea mai înaltă integrînd propriile pierderi și dobîndind coerență internă cu contururi clare precum muchia perfectă a unei rigle. Un Eu ferm, cu o rezistență flexibilă care lasă loc de creștere către împlinirea propriului potențial, fără a se abate de la propria cale și a se pierde de sine pe parcurs, este ceea ce definește coeziunea și armonia internă.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.