Toate-s vechi și holograme

Altfel spus, muzica veche cîștigă terenul celei noi.

În cinci ani, de la anii ’80 va fi trecut o jumătate de secol. Este o constatare care tot circulă pe rețelele sociale și care, dacă ar fi să iau în calcul „vîrsta medie” a celor ce citesc această rubrică, îi vizează din plin. Sînt cei care erau adolescenți în anii ’90, perioadă cînd, se zice, se formează nucleul a tot ce reprezintă preferințele muzicale de mai tîrziu. Cei de vîrsta mea erau suficient de mari să considere, muzical vorbind, anii ’70 evergreen, anii ’80, dat fiind că la noi au fost foarte restrictivi cu importurile – încă de actualitate, iar anii ’90, cu grunge-ul și britpop-ul care au curmat brusc dominația vedetelor rock intangibile – cei în care s-au regăsit cel mai ușor.

Criticul cultural Ted Gioia remarcă, în newsletter-ul său The Honest Broker, că 80 este noul 20 în industria muzicală. Altfel spus, muzica veche cîștigă terenul celei noi, tot mai mulți cîntăreți și formații reluînd, practic, melodii deja celebre. Companiile de streaming care monitorizează ascultările au constatat că, în prezent, 75% din cîntecele accesate sînt „vechi”, în special rock, dar și pop-ul ori chiar hip-hop-ul sînt pe placul nostalgicilor. Se pare că muzica celor în vîrstă sau dispăruți a devenit căutată, iar artiștii mai noi, care înainte atrăgeau generația tînără, au fost trecuți cu vederea. Cele mai mari tranzacții din muzică au fost făcute tot de cei avînd 80 de ani – vedete cum sînt Bob Dylan, Paul Simon, Neil Young ori Rod Stewart și-au vîndut drepturile de autor pe sume de sute de milioane de dolari.

O altă tendință observată de Ted Gioia este aducerea pe piața muzicală a unor cîntece neterminate ori nelansate, pînă acum, de unii muzicieni dispăruți dintre noi. Prea puține sînt remarcabile – cele mai multe sînt mediocre, lipsite de originalitate sau chiar de valoare. Unele dintre ele apar postum, promovate de casele de producție din motive comerciale, chiar dacă muzicienii înșiși le-au respins inițial. Artiști cum este Lana Del Rey încearcă să prevină acest lucru, introducînd deja o clauză în testament care să împiedice lansarea postumă de materiele neaprobate în timpul vieții.

Există însă situații în care în arhive ori, la propriu, subsoluri ar fi putut rămîne capodopere care să nu ajungă la public niciodată, dacă ar fi așteptat aprobări suplimentare. Este cazul ultimei piese înregistrată în studio de Nirvana, „You Know You’re Right“, care a fost interpretată în concert o singură dată, în toamna lui ’93, la Chicago. Acum 31 de ani, pe 30 ianuarie 1994, Kurt Cobain își făcea în sfîrșit apariția în studioul lui Robert Lang din Seattle, după ce două zile lipsise nemotivat. Pînă seara, au reușit să înregistreze o variantă a melodiei, propunîndu-și să revină și să o perfecționeze după turneul european. Lucru pe care n-au mai apucat să-l facă. „You Know You’re Right“ a rămas nelansată vreme de opt ani, fiind subiect de dispută între membrii trupei Nirvana și văduva lui Cobain, Courtney Love, privind modul în care aceasta ar fi trebuit să apară – ca parte a unui album cu cele mai de succes piese, cum voia Love, ori ca element central al unui „box set”, adică o compilație de discuri și înregistrări din întreaga lor carieră. S-au înțeles în cele din urmă și piesa a făcut parte din ambele, dar pînă acolo „You Know You’re Right“ a ajuns pe Internet, de unde a fost preluată și difuzată intensiv de mai multe posturi de radio, spre încîntarea fanilor Nirvana, una dintre cele mai numeroase și mai statornice comunități, care așteptaseră acest moment ani în șir. Se întîmpla în septembrie 2002. Albumul Nirvana Greatest Hits a fost lansat o lună mai tîrziu. Critici din toată lumea au fost de părere că „You Know You’re Right“ este o dovadă că Kurt Cobain se afla în punctul de vîrf al creativității sale. În acest caz, întreaga lume a avut de cîștigat de pe urma faptului că înregistrările nu au rămas în subsolul lui Krist Novoselic, basistul trupei.

Tehnologia și AI pot ajunge în direcții nebănuite: au apărut concertele postume cu holograme ale cîntăreților, cum ar fi The Whitney Houston Hologram Tour. Cu spectacole în toată lumea vreme de trei ani, încheiat pe 1 ianuarie 2023, acesta promitea „o experiență unică”, ce împinge limitele inovației și ale imaginației. Fani de pretutindeni au participat la concerte la care artista era și nu era pe scenă, oricît de ciudat ar fi părut, fără să-și pună problema moralității sau a rostului. După cum sugerează și Ted Gioia, poate n-ar strica să existe un cod de etică al industriei muzicale, care să aibă în vedere în primul rînd respectul datorat artistului și mai puțin exploatarea imaginii acestuia din considerente mercantile. Altfel, nu vom mai lăsa loc de nou pe scena muzicală, care se va transforma într-o paradă nereușită a hologramelor dispăruților.

Share