Being Donald Trump

● The Apprentice, film artistic, regia Ali Abbasi, SUA, 2024.

● Trump: An American Dream (miniserie TV), documentar, producător Barnaby Peel, UK, 2017.

Problema filmelor artistice despre personalități politice este că sînt, ele însele, întotdeauna, politice. Nu poți vorbi despre politică altfel decît partinic. În filme, se vede imediat dacă realizatorul admiră sau detestă personajul politic a cărui biografie o ecranizează. În cazul filmului The Apprentice, e clar că realizatorii nu-l plac pe Donald Trump.

Filmul povestește devenirea lui Trump care a început sub două modele: un tată dur și un mentor diabolic. Pe amîndoi, Trump i-a venerat, i-a urmat, i-a consumat și i-a depășit – cu precizarea că depășirea nu a fost o distanțare etică, ci o desprindere utilă. Unui Trump pornit spre culmi, pe măsură ce și-a dezvoltat un ego imens, pe rînd, tatăl și mentorul nu i-au mai fost de folos și i-a dat la o parte din viața lui. Cu un apetit nesățios pentru succes și faimă, pentru grandios și pentru exagerare, Trump a asimilat și a depășit atît succesul tatălui, care avea anvergură comunitară, de cartier, cît și succesul mentorului, care acoperea tot New York-ul. Trump voia mai mult. Și a obținut, în cele din urmă, totul.

The Apprentice are, cred, două mari calități. În primul rînd, sintetizează și explică foarte clar cum funcționează Donald Trump. Mentorul – legendarul avocat și „fixer” Roy Cohn, un personaj faimos în istoria infamiei newyorkeze – îi transmite lui Trump cele trei legi ale succesului. Prima: Atacă, atacă, atacă! A doua: Neagă tot, nu admite nimic! A treia: Nu admite niciodată înfrîngerea; chiar cînd ești învins, clamează victoria! Poți lucra eficient conform acestor trei legi ale succesului, însă cu o condiție: trebuie să ai o anumită viziune asupra lumii, să știi că nu există adevăr (adevăr este ce spun eu pentru că adevărul este un construct) și, mai ales, să vezi lumea ca pe o sumă de oameni, niciodată ca pe o sumă de reguli. Trump urmărește cu determinare aceste învățături și reușește. Îi vin, cum se spune, mănușă. Poate că asta îl va face să spună, mai tîrziu, că unii oameni au din naștere gena succesului și alții nu o au. Gena asta, zice Trump, se cheamă „killer instinct”. În al doilea rînd, oferă două performanțe actoricești cu adevărat remarcabile: Sebastian Stan în rolul lui Donald Trump și Jeremy Strong în rolul lui Roy Cohn.

Poate că aversiunea cu care Donald Trump a primit lansarea filmului The Apprentice, în octombrie 2024, a jucat un rol important în succesul de critică al filmului și, în final, în plasarea sa pe listele nominalizărilor, la diferite categorii, pentru cele mai prestigioase trofee: Palme d’Or, Golden Globe și Oscar. Se știe, lumea artistică în general și elita artiștilor de cinema în special, mai degrabă îl detestă pe actualul președinte american. Numeri pe degetele de la o mînă marile nume din show-business (the A-listers, cum li se mai spune) care îl simpatizează pe Trump. Cînd, recent revenit la Casa Albă, Trump a decis să numească „ambasadori” pentru Hollywood pe cîțiva dintre puținii lui simpatizanți de acolo, mesajul a fost clar: președintele are nevoie de ambasadori pentru că Hollywood-ul e un fel de străinătate pentru el și nu poate să-și ducă singur vorba acolo, așa că are nevoie de intermediari.

Dar poate că și Trump are dreptate. Filmul a fost lansat spre finalul campaniei electorale și e greu să crezi că cei care au făcut acest film nu au avut în minte că The Apprentice poate contribui la înfrîngerea magnatului. N-a fost așa. Poate pentru că imaginea detestabilă pe care i-o prezintă este mai degrabă pozitivă în ochii multora dintre alegătorii americani, chiar dacă, moralmente, repugnă. Publicul funcționează foarte diferit în sala de cinema și la urna de vot. E o naivitate să crezi că aderența la un film determină opțiuni electorale. Și, oricum, mare aderență nu a prea fost pentru că filmul nu a avut cine știe ce succes de casă. Dar, mă grăbesc să spun, nu pentru că e un film rău. Realizatorii au evocat, în interviuri, reticența distribuitorilor în fața unui film care îl vorbește „de rău” pe prea puternicul Trump, după cum invocaseră și reticența unor mari studiouri în fața proiectului, cînd era doar un scenariu.

Interesant pe lumea asta este că, cu cît ești mai mare, cu atît ești mai fricos și cu cît ești mai mic și mai neînsemnat, cu atît ești mai curajos. Pare logic: cînd ești mare, ai ce pierde. Dar nu e numai asta. Că de-ar fi așa de simplă lumea, n-am mai avea cinematografie. Dar relația dintre curaj și dimensiune merită, cred, o reflecție, în orice caz.

Cum spuneam, dacă nu-ți place Trump și mai ai și o supărare, mică sau mare, pe capitalism în general, The Apprentice o să-ți placă. Îți cîntă în strună. Dar, dacă întrebarea „Cum de este Trump posibil?” chiar te frămîntă serios, recomand ca, după The Apprentice, să vezi un documentar serios, britanic. Pe Netflix vei găsi Trump: An American Dream.

În general, e bine ca după un film artistic care tratează biografia unui om politic să vezi un documentar serios pe aceeași temă. Deși e excepțional în toate, în privința asta Donald Trump nu este o excepție.