Novak Djokovici calcă apăsat pe urmele foștilor lui rivali Federer și Nadal, spre o încheiere a carierei? Sau nu încă?

Demult, am citit într-o revistă străină un articol despre un obscur sport. Un mare campion nu se mai lupta cu adversarii lui din acel prezent, ci cu palmaresurile înaintașilor și mai ales cu legenda lor. Era el cel mai bun din toate timpurile? Aceasta era întrebarea care frămînta. Ceva mai tîrziu, răspunsul avea să vină afirmativ. Bum! Era ca și cum cerurile se deschiseseră și își ninseseră toată gloria. Ecce maximus propugnator! Dar nu degeaba se spune că orice vis împlinit e un înger căzut. Fix cînd devenise cel mai mare, statuia lui a început să se crape. Au ajuns să cadă bucăți din ea, părți din anatomie cedau, erau mizerie pe jos, sudoare și sudălmi. Oamenii, fiind oameni, priveau înspăimîntați și amuzați, îndurerați și bucuroși. Hai, bă, că e doar un om pînă la urmă! Exact. Statuia redevenise un corp învins, bătut, anonim. Finalul carierei, ca aproape orice final, n-a fost deloc strălucitor. Respectivul a înțeles repede cum stă treaba și a trecut în nemurire. Din acel moment a redevenit Maximus, de îndată ce a pus sportul în cui. Chiar și azi, cînd statutul, nu și statuia recondiționată, îi e în pericol, el reprezintă referința. Pentru că a citit „the writing on the wall”, a priceput semnele vremii. A putut fi bătut, nu și umilit. S-a retras la timp. Djokovici nu poate face asta. El nu e Federer, nu e Nadal, zei cărora li se cunoaște exact locul în Olimp. El e încă în război cu multă lume neortodoxă. Nu contează că are palmaresul cel mai bogat. Nu contează că le-a supraviețuit sportiv celorlalți doi. Djokovici pare că mereu și mereu trebuie să convingă. Sigur că e recunoscut, lăudat, uns cu mir și dat prin miere de albine (albinele revin în forță la modă, costumate în tricolor, și la noi). Dar nu e omul care a învins bariera sufletului. Nu e cel care a intrat acolo unde oamenii își uzinează visurile. De aceea continuă și continuă, urmărind o nălucă. Novak e probabil cel mai bun. Dar va trăi etern cu drama de a nu fi cel mai mare.