Note, stări, zile

Fiindcă Socrate s-a plimbat printre zarafi, Iisus a trebuit să se lase crucificat de ei. Cu cît mai dureroasă e funcția Sa maieutică! Căci El nu ajută la nașterea adevărului înăuntrul rațiunii curente, ci la nașterea adevărului împotriva acestei rațiuni, resimțită dintr-o dată ca o inerție. Adevărul creștin nu mai e adevăr născut, ci adevăr care naște. El reintroduce în piețele oamenilor memoria rituală, codul nezgomotos al sacralității. El reinventează ceremonia. Și după dezlănțuirea retorică a păgînătății, aduce pe pămînt o tăcere augustă, o responsabilă „economie” a Logos-ului. De aceea, nu ne putem imagina o „apologie a lui Iisus”. El nu s-ar putea apăra decît în fața unui tribunal de îngeri, vorbind limba lor și nu pe aceea a negustorimii din piețe. Căci limba zarafilor nu e făcută să apere spiritul. Tot ce poate face e să-l evite, ba chiar să-l acuze.

Întreagă această evoluție se reflectă perfect în istoria formelor artistice: între stilistica siderală a Egiptului și a Orientului, în genere, și disciplina liturgică a Evului Mediu european, plastica greacă e o insulă de afabilitate lumească, o plajă de desfătări puberale, o vacanță a spiritului. Zeii năvălesc goi pe stadioane, seduc și se îndrăgostesc de trupuri pămîntești, și se joacă de-a istoria și de-a destinul, manipulînd din umbră pasiunile oamenilor. Statuara egipteană, ca și cea creștină, pune în joc o consecventă morfologie a transcendenței. Zeii lumilor ne-grecești nu sînt activi în imediat, dar vin de departe. Zeii greci sînt, dimpotrivă, parabole ale proximității: ei sînt de aici, de pe coastele Olimpului, sau de aici, din intimitatea sufletului individual. Cerul lui Zeus pare, uneori, o simplă mansardă a Atenei, străină de conotațiile unei reale cosmicități. Iar cînd Cerul e atît de aproape (ca și Infernul, de altfel...), omul poate face – în chipul cel mai deplin – experiența bucuriei, a participării solare la imediat. După retractilitatea mediumnică a spiritului egiptean și înainte de nimbul martiric al spiritualității creștine, Grecia cunoaște și dă de cunoscut omului jubilația spiritului adaptat, care a asimilat lumea și se lasă asimilat de ea. Nu spiritul-reper, nu spiritul-idol ne întîmpină pe străzile Atenei, ci spiritul-monedă. Scăpat parcă din rigorile sale celeste, spiritul se abandonează aventurii de a circula peste tot locul și își descoperă astfel propria libertate. Experiența extatică a spiritului liber – iată reușita culturii grecești. Că întîrziind prea mult printre contingențe, spiritul tinde a se vampiriza pe nesimțite, grecul nu o bănuia. Și bucuria lui e expresia acestei inocențe. E o bucurie fără corespondent în alte spații culturale: piețele Greciei vechi sînt singurele piețe din lume în care, atingîndu-se de lucruri, ideile nu se simt contrariate. Spiritul trece prin corpuri fără grimasa inadecvării, cu grația cu care alergă nimfele printre măslini.

Lecturi din anii facultății

Platon, Apologia lui Socrate, 29 a, b: „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decît să-ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că e cel mai mare rău”.