În jurul biliardului

Am urmărit săptămîna trecută cazul intrării în uzul colocvial al limbii române a unor cuvinte legate de jocul de biliard – chix, carambol, carambolaj, mantinelă –, care au produs expresiile a da chix, a face carambol, a prinde la mantinelă. Și alte cuvinte din aceeași sferă terminologică sînt interesante, chiar dacă au rămas într-o circulație limitată, în jargonul jucătorilor, sau chiar au ieșit din uz. Dicționarele noastre consemnează, de exemplu, cuvîntul achiu, căruia i se atribuie două sensuri cu totul de diferite: „bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida” și „tac” (DEX). Tacul este definit, la rîndul său, ca „baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard”; cuvîntul e un împrumut din neogreacă (takos) și are o primă atestare la I.A. Vaillant, în Vocabular purtăreţ rumînesc-franţozesc şi franţozesc-rumînesc, urmat de un mic vocabular de omonime, Bucureşti, 1839, unde este tradus în franceză prin sintagma queue de billard. De altfel, queue este în continuare termenul curent din franceză pentru respectivul instrument. În vocabularul lui Vaillant mai apare un cuvînt din aceeași terminologie, anume mandanelă, tradus „bande de billard”. Împrumutul tac, forma mandanelă pentru mantinelă și chiar forma biliard pentru franțuzescul billard sugerează o familiaritate a vorbitorilor cu biliardul prin intermediar grecesc. E drept, mandanelă a primit și o explicație prin turcă (în Dicționarul limbii române, Litera M, 1965, și în lucrările lui Emil Suciu), ceea ce ne păstrează totuși în spațiul balcanic.

Terminologia preluată inițial prin intermediar a fost ulterior împrumutată direct, mai ales din franceză. Forma achiu, adaptată fonetic și grafic, provine din cuvîntul francez acquit, folosit în expresiile faire sau donner un acquit (sau l’acquit), „a face sau a da un achiu sau achiul”, cu sensul „a da o primă lovitură în care doar se plasează bila, cu intenția de a face cît mai grea lovitura jucătorului următor” (Trésor de la langue française informatisé). O explicație nu întru totul identică apare în articolul lui Al. Vasiliu, Din argoul nostru: „la jocul de biliard activ se numește prima bilă de încercare, care hotărăște ce jucător va începe jocul” (Grai și suflet, 1937). Expresiile calchiate în română au atestări destul de vechi – „Nimeni la Paris, de la Madeleine pînă la Bastilia nu ştia mai bine decît dînsul să dea un achiu” (Adevărul, 1895) – și s-au păstrat în uzul jucătorilor: „dacă am învățat ceva de la acești buni prieteni ai mei, în vacanțele trecute, e să dau achiu, cel mai ofticos achiu, lipit de colț” (Almanahul literar, 1989). Celălalt sens atribuit formei achiu – „tac, baston de biliard” („un biliard, bile și achiuri nouă”, Curierul de Iași, 1871) – are probabil altă origine. Pare a fi rezultatul unei deformări orale a formei articulate franceze – la queue.

Alt cuvînt specific este cheglă („popic de biliard”), un împrumut din germană (Kegel), eventual cu etimologie multiplă. Cuvîntul este folosit în continuare în joc: „pe mijlocul mesei sînt dispuse în formã de romb patru popice mici, numite chegle, avînd în centrul rombului o a cincea cheglă, de culoare roșie” (mese-biliard.ro). A fost folosit ca metaforă umoristică de Caragiale, în „Mitică“ (publicat în Universul, 14.01.1900): „Cade un domn. Mitică strigă: Chegle­carambol!”. În ediția Zarifopol (Opere, volumul I. p. 318), textul apare ortografiat (probabil din necunoașterea cuvîntului) chègle-carambol, ceea ce transformă termenul tehnic  într-un fals franțuzism.

În fine, o metaforă glumeață dezvoltată foarte probabil pe teren românesc este scroafă – „lovitură la jocul de biliard executată rău, dar care, din întîmplare, nimerește bine” (DEX). Sensul are atestări în presa interbelică – „în loc de porc, prefer o scroafă. Un jucător de biliard” (Rampa, 1927); „Trebuie să-ți pice «scroafa»... adică, ai priceput...? Scroafa era rolul ăl mare, ca la biliard” (Rampa, 1928) – și în literatură: „Cînd e să fac o «scroafă», folosesc tacul moale” (Victor Papilian, „Coana Truda“). Probabil că metafora pornește de la asocierea glumeață noroc porcesc.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).