Credinţă suveranistă şi credinţă suverană

Suveraniştii folosesc din abundenţă vocabularul creştin: icoane, pósturi electorale, pretenţia că vorbesc românilor în numele credinţei şi chiar în numele lui Dumnezeu. Se numesc probabil „suveranişti” fiindcă vor să scoată România din instituţiile occidentale, lăsînd-o astfel la bunul plac al Rusiei lui Putin. Adică, în loc de parteneri ai celorlalte ţări în Uniunea Europeană şi de aliaţi în cadrul organizaţiei defensive NATO, ar urma să devenim supuşi influenţei discreţionare a unei dictaturi. Care schimonoseşte credinţa creştină în ideologie de cotropire, în luptă contra democraţiei liberale.

Ce fel de credinţă creştină expun în spaţiul public „suveraniştii”? E o credinţă dominată de frică. Occidentul, spun ei, ne degradează valorile tradiţionale, ne atacă fiinţa cu vaccinuri, ne atrage într-un haos al libertăţilor primejdioase. Pe scurt, îi strică pe români care, altfel, şi-ar putea dezvolta calitatea de a fi adevăratul centru al creştinătăţii. Suveraniştii propovăduiesc aşadar o credinţă care se simte asediată, pîndită la tot pasul de „duşmani”, ameninţată de manipulările globalismului, o credinţă „încruntată” şi „zgribulită” de temeri, dar care se pretinde în acelaşi timp o credinţă pură, autentică, tare („Rugăciunile din Carpaţi sînt cele mai puternice, fiind aproape de cer”, afirma candidatul TikTok). Nu se înţelege de ce, dacă are atîta tărie, credinţa suveraniştior e aşa de sperioasă în faţa a tot soiul de scorneli (de pildă, că NATO are intenţia să declanşeze al treilea război mondial). Singurul pericol pe care suveraniştii nu-l iau în seamă e cel real, prea vizibil: dictatura invadatoare, năclăită de război şi sînge a lui Putin.

La frică se adaugă resentimentul: instituţii străine decid soarta românilor, îi umilesc („Viitorul nostru va fi în picioare, nu în genunchi!”, a declarat acelaşi candidat TikTok pe 26 noiembrie 2024). Carevasăzică, posibilitatea de a călători şi de a munci oriunde în UE, statutul de cetăţean european, cordialitatea cu care românilor le-au fost oferite, în străinătate, lăcaşuri de cult pentru a-şi practica credinţa, toate astea înseamnă – pentru suveranişti – îngenunchere, ofensă, obijduire. E un discurs care urmăreşte să stîrnească în public animozitate faţă de Occidentul liberal şi faţă de concetăţenii pro-europeni. La frica şi resentimentul cu care îşi infuzează credinţa, suveraniştii adaugă violenţa manifestărilor publice: agresivitate faţă de jurnalişti şi critici, brutalităţi la demonstraţii, răcnete şi intimidări în Parlament, ocări şi obscenităţi. Dna Şoşoacă e varianta hipervulgară a violenţei, dl George Simion e varianta ei organizată în manifestaţii, iar dl C. Georgescu e varianta fantastă, de închipuit „profet naţional” călcător peste orice opoziţie (vezi „consecinţele din partea poporului român” cu care ameninţă ambasadori, responsabili medicali şi alte persoane publice, de parcă dl Georgescu ar avea „poporul român” în buzunar şi, una-două, îl poate folosi cum vrea).

Tot acest discurs – unde credinţa se însoţeşte cu frica, resentimentul şi violenţa – pluteşte în sos de neadevăr: se amestecă în el bazaconii antiştiinţifice (vaccin manipulator, cezariana care ar rupe firul divin al mamei şi copilului), declaraţii răuvoitoare (copiii refugiaţilor ucraineni ar primi din partea statului român alocaţii mult mai mari decît copiii români), iluzii paradiziace (regimul suveranist ar transforma ţara într-o grădină de puritate, de sfinţenie) pînă la minciuna goală (campania dlui Georgescu ar fi costat zero bani).

Cum de atîţia oameni înghit discursul suveranist şi îl susţin? S-a spus că adeziunea lor e un protest faţă de o clasă politică iresponsabilă, faţă de o guvernare ineficientă şi coruptă. E o explicaţie posibilă. Numai că această adeziune ar putea duce nu la rectificarea democraţiei noastre, ci la distrugerea ei. S-a mai spus că oamenii sînt atraşi de vocabularul valorilor tradiţionale, de manifestul credinţei cu care defilează suveraniştii. Dar ce fel de credinţă este aceasta, care se îmbină cu frica, resentimentul şi violenţa?

Ataşamentul faţă de Domnul suveran n-ar trebui să dea omului încredere, tărie, o energie senină în cugetul şi în actele sale? Punîndu-şi credinţa în Cuvîntul divin, n-ar trebui credinciosul să aibă responsabilitate faţă de adevăr, judecată realistă, bunăvoinţă faţă de semeni, de vreme ce lumina lui Christos „luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9)?

„Nu vă temeţi!”, le spune Christos ucenicilor în numeroase rînduri. Prezenţa Domnului amplifică sufletul, îi dă o respiraţie mai vastă, liberă, în comunicare cu cea divină. Asistat de El, omul primeşte curaj şi generozitate dintr-o rădăcină care îl depăşeşte. Oare Dumnezeu aşteaptă de la credincios o credinţă ghemuită în puţinătatea spaimelor, a ostilităţii, a fantasmelor mărunt omeneşti? Sau o credinţă adecvată Lui, una care, recunoscînd liniştea şi puterea suverană a lui Dumnezeu, să fie la rîndul ei credinţă deschisă, generoasă, atentă la adevăr, suverană? „Domnul este luminarea mea şi mîntuirea mea; de cine mă voi teme?“, spune Psalmul 26. E o convingere care îl locuieşte (ar trebui să-l locuiască) pe credincios nu doar cu privire la viaţa de apoi, ci şi în viaţa de aici. Or, suveraniştii inventează pretutindeni conspiraţii, primejdii apocaliptice, duşmani, aduc în spaţiul public agresivitatea programatică, cealaltă faţă a unei frici infuzate prin demagogie într-o mare parte din electorat. Cum se împacă propaganda lor cu adeziunea la Cel care ne asistă şi ne însoţeşte – pe fiecare credincios, pe toţi oamenii, în fond?

Suveraniştii propagă în public o credinţă mohorîtă, închipuit asediată, cu respiraţia grea şi scurtă. Ostili faţă de cei care nu aderă la stilul lor, se declară totodată contingentul de excelenţă al credinţei. Îl iau pe Dumnezeu drept agent electoral, îi impun limite, programe, scopuri fantast naţionaliste. „Hristos a înviat pentru ca poporul român să devină un far al lumii.” „România este locul unde divinitatea a decis să păstreze esenţa purităţii umane”, spune bezmetic dl C. Georgescu. Carevasăzică, Dumnezeu nu are radiaţie universală decît prin intermediul României. Ei i-ar fi alocat, din originile lumii, o inexplicabilă unicitate. Fără ea, Cel Preaînalt ar fi neputincios, nu şi-ar putea lansa chemarea către toate zările umanităţii, nu şi-ar putea împlini actul universal salvator. Iată un Dumnezeu teribil de condiţionat, provincial, mărginit în puterile sale, dependent de un colectiv şi de un loc geografic. E un Dumnezeu care nu se mai adresează – în libertate – fiecărui suflet, ci trebuie să se supună programului suveranist. Cum de atîţia oameni, cum de atîţia credincioşi îşi pot adresa credinţa unui atare Dumnezeu?

P.S. Pe posturile de televiziune, chiar şi pe cele care analizează critic fenomenul suveranist, imaginea dlui C. Georgescu e omniprezentă. E afişată oriunde, în programele de ştiri, în comentariile politice, în talk-show-uri. Voit ori fără voie, toate televiziunile îi fac astfel propagandă, îl slujesc electoral. N-ar fi cazul să nu-i mai ofere atîta vizibilitate mediatică?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons