Despre înrăire

Articol scris în 2009, dar păstrez o copie și pentru anii următori, dacă nu se va reintroduce cenzura...

Lord Acton (istoric britanic,1834-1902) spune, într-o notă, că „oamenii nu pot fi făcuţi buni de către stat, dar ei pot fi cu uşurinţă înrăiţi”. Ar trebui ca actualele instituţii ale statului să se simtă vizate. Dincolo de nereuşitele lor economice sau politice, ele pot fi acuzate de ceva mai grav: e vorba de un efect toxic asupra societăţii româneşti în ansamblul ei. Lumea s-a înrăit. Guvernul (demisionar) şi Opoziţia (incluzînd, o vreme, şi partenerii de guvernare) şi-au adus neîncetat acuzaţii dure şi au creat, astfel, o atmosferă de lucru otrăvită. Partidele politice s-au vînat şi se vînează reciproc pentru a ieşi mereu în avantaj (electoral). Presa a cultivat şi cultivă, cu un zel demn de o cauză mai bună, atacul, injuria, calomnia, scandalul. Ore întregi, la diferite posturi de televiziune, se distribuie acuzaţii, se încurajează batjocura, limbajul de stadion înfierbîntat, furia. La Realitatea TV, se face o ipocrită campanie pentru „respect” pe fundalul unor emisiuni la care sînt invitaţi tot soiul de ipochimeni fără onoare, semidocți şi fără minime reguli de conduită. Societatea e polarizată isteric: „suveraniști” și „globaliști”, patrioți și vînzători de țară etc. Forumurile sînt pline de dejecţii. Ne îndreptăm spre un soi de stupoare electorală: nu mai vrem să votăm pe nimeni, pentru că îi dispreţuim pe toţi. Sau, dacă avem, totuși, adeziuni, ele sînt mai curînd confuze „porniri” metabolice, arogant retorice.

Înrăirea generală este şi efectul unor conjuncturi exterioare. Scăderea nivelului de trai nu e de natură să binedispună. Sărăcia te înrăieşte, tot astfel cum bogăţia scăpată de sub control tinde să te prostească. Săracul e nervos, resentimentar, înclinat spre acreală şi violenţă. Sentimentul insecurităţii te înrăieşte de asemenea. Trăieşti îngrijorat, fără proiecte de durată, fără garanţia că eşti protejat de legi şi instituţii. Politicienii joacă pe altă scenă decît scena pe care trăiesc cetăţenii ţării. Spiritul de competiţie, negrădinărit de reguli precise, de fairplay şi de principii echitabile, duce şi el la înrăire. Sîntem contaminaţi de o sălbăticie a carierei şi a cîştigului care ne desfigurează. Ritmul vieţii zilnice nu menajează, nici el, pacea interioară. N-avem timp, n-avem răgazuri de reîmprospătare, ne-am pierdut singurătatea, adică şansa confruntării raţionale cu sine şi cu ambianţa în care ne  mişcăm. Reflecţia e înlocuită tot mai des prin emotivitate barbară şi instinct de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce sîntem, ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru e suma insatisfacţiilor şi a balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi şi ne confecţionăm fericirea din fragmente de bombăneală şi deriziune.

Ajungi să te întrebi, contemplînd lumea românească de azi, dacă mai există detenta bucuriei, dacă oamenii se mai îndrăgostesc, dacă mai există plăceri depline şi colocvialităţi inocente. Dacă se mai gîndeşte cineva la arta conversaţiei, dacă mai răsfoieşte cineva pe Epictet sau pe Montaigne. Nu se poate trăi, clipă de clipă, din frecventarea pustiului intelectual şi sufletesc al arenei politice. Nu se poate trăi din amărăciune, recriminare şi sudalmă. Majoritatea politicienilor, fie că sînt de dreapta sau de stînga, nu pot fi asociați cu un conţinut de viaţă bine definit, cu preocupări decente, cu o realitate interioară consistentă. Valorile, problemele adevărate, viaţa sînt de căutat în cu totul altă direcţie. Pînă la urmă, Lord Acton nu are dreptate întru totul. Desigur, nu e treaba statului să-i facă pe oameni mai buni. Şi totuşi, el îi poate face mai buni, dacă reuşeşte măcar să nu-i facă mai răi decît sînt.

Foto: Lord Acton, credit foto: Wikimedia Commons