Un antrenor poate mult mai mult. Poate simula că-i dă un cap în gură arbitrului nu după, ci în timpul unui meci, cum a făcut Paolo Fonseca, antrenorul lui Lyon, adversara FCSB în optimile Europa League. Poate sugera ca SRI să asculte telefonul unui arbitru, cum a sugerat Gigi Becali, după meciul cu Rapid. O să ziceți că Becali nu e antrenor, dar sper să sughițați imediat. Becali e de toate. E omul care are senzația că bogăția îți dă dreptul la orice, că dacă ai făcut bani poți să faci și să refaci lumea. E un simptom care e prezentat umanității, direct din Biroul Oval, drept suprema înțelepciune. De fapt, e o prostie patentă. Oamenii de succes în afaceri – hai să nu mai intrăm în detaliile a ce fel de afaceri – sînt deștepți, șmecheri, oportuniști, curajoși, cinici, amorali, sînt tot ce vreți, dar nu înțelepți. Înțelept e să te sperii în clipa cînd ai senzația că te pricepi la orice. Priviți toți marii moguli, cu păr bizar, mustăți curbate sau drujbe aurite, cum ne spun ei mereu despre ce a vorba în viață și chiar în viețile fiecăruia dintre noi, de parcă le-ar fi trăit pe fiecare în parte, ca niște detectivi privați sub formă de globule roșii. Nu e de mirare că, din ce în ce mai mult, oricine își permite să spună și să facă orice îi trece prin cap. Întrebarea de pornire a plecat de la atacurile lui Adi Mutu la adresa lui Sebastian Colțescu, unul dintre cei mai buni arbitri ai momentului. A folosit verbul „a fura”, chiar dacă la figurat. Frustrarea poate avea o bază, dar alături e de pus statistica lui ca antrenor de cînd a ajuns la Petrolul. E rea de tot. Și atunci poți crede că e vorba și despre o tactică de deviere a atenției. Arbitrii au fost mereu paratrăsnetul perfect, chiar dacă s-au străduit și ei, adesea, să atragă fulgerele prin erorile, uneori fără nici o explicație, care te pot duce cu gîndul la orice. Dar așa e mereu cu judecătorii, din orice domeniu. Mereu va fi cineva nemulțumit. Ideea e că trebuie să existe cineva care să împartă, fie și strîmb cîteodată, dreptatea. Altfel ar fi măcel. Deja lumea spre asta se îndreaptă, odată cu atacurile asupra Curții Penale Internaționale și ale oricărui echilibru rezonabil al planetei. Măcar fotbalul, acuzat adesea că e încremenit în trecut, să aibă acest avantaj, să rămînă cu ale lui și să nu fugă după fente. Care ar fi alternativa? Să arbitreze Mutu o repriză și Rednic cealaltă? Da, ar fi ceva. Ne-am distra tare. Ar fi un soi de Mad Max cu minge. Se poate. De fapt, din ce în ce mai mult ne dăm seama, în aceste vremuri, că orice se poate. „Orice” e un abis mai rău decît moartea, căci definește o cădere infinită.
