O amintire din anii mei politici. Într-o seară, participam la reuniunea grupului pe care presa prietenă îl numise, afectuos, „reformiștii”, iar presa neprietenă îl zdrobea sub infama etichetă „intelectualii lui Băsescu”. Nu mai știu ce vorbeam – politică, de bună seamă, căci era cam singurul lucru care ne aducea împreună –, cînd telefonul mi-a zbîrnîit în buzunar. Era colegul meu de bancă din Camera Deputaților, un tip simpatic și inteligent, care la vremea aceea își căuta locul din toate punctele de vedere. Între timp, și-a găsit locul, face ce-i place și ce știe mai bine să facă, este apreciat și culege binemeritate roade. Dar, atunci, încă nu se așezase bine, cum se spune. Mă sună, așadar, și mă întreabă ce fac, unde sînt. Cum știam că are un colosal simț al umorului și un foarte dezvoltat instinct ludic, îi spun, provocator, ca să împing lucrurile spre comedie: „Sînt cu cutare, cu cutare și cu cutare, și complotăm...”. „Ce complotați?” „Facem lista viitorului guvern fără să ne știe nimeni.” Aiureli, desigur. Nu făceam așa ceva. Eram departe de a putea măcar influența numirea unei femei de serviciu într-un minister, dar să facem noi guvernul… „Puneți-mă și pe mine pe listă, te rog”, zice colegul de bancă, marșînd la comicul situației. „Păi, vrei pe listă fără să știi cine sînt ceilalți, ce formulă de majoritate parlamentară avem și ce program punem la cale?”, plusez eu. „Da, da, vreau, pune-mă pe listă. În orașul ăsta, dacă nu ești pe cel puțin două liste în același timp, nu contează pe ce liste, nu exiști.” Memorabilă replică!
Mi-am adus aminte de întîmplarea asta zilele trecute, cînd au început să circule listele cu dușmanii națiunii, cu sorosiștii, pe care georgiștii spun că îi vor cotonogi și arunca în pușcării cînd vor veni la putere. Evident, totul a început pe rețelele de socializare, adică acolo unde secundă de secundă se dezlănțuie iadul pe pămînt. Listele acestea au emanat din mațele puturoase ale Internetului mai degrabă ca un produs colectiv al urii și prostiei decît ca o acțiune strategic gîndită de cineva. Fiecare orc, după cum îi spunea întunecimea minții sale, mai punea pe lista aia cîte un nume care îl enerva înainte să dea cu sfîntul „share”.
Odată ce listele acestea au început să circule, s-a ridicat imediat, firesc, o reacție indignată, s-au făcut reclamații la Poliție, plîngeri la Parchet și s-a strigat că e inadmisibil. Nu este, desigur, de uitat că, acum mai mulți ani, unii dintre cei care sînt acum pe listele georgiștilor întocmeau ei înșiși liste de semn contrar – știu pentru că eu însumi mi-am găsit, amuzat, numele pe cîteva liste de acest gen: liste ale stîngii cu odioșii conservatori ortodocși care trebuie imediat interziși sau măcar boicotați. Proști și apucați se găsesc în toate direcțiile, după cum se știe.
Însă un alt fenomen, despre care nu prea văd să vorbească nimeni deschis, deși în discuțiile private tema e intensă, s-a derulat, nevăzut, în spatele scenei publice. Cei care se opun georgismului și nu s-au regăsit pe liste se simt frustrați. În tabăra antigeorgistă, prezența pe listele întocmite de acești goblini e mai degrabă o onoare, o medalie, o consacrare – dacă nu ești pe lista lor, înseamnă că nu ești important în lupta cu nebunul. Asta înseamnă – grav de tot! – că, practic, nu exiști în lumea insanității maxime a rețelelor de socializare.
Avem, desigur, o istorie pe care merită să ne-o reamintim. Prin anii 1990, Vadim Tudor făcea și el liste cu trădători pe care îi voia excluși, alungați sau chiar exterminați. La fel ca acum, acele liste erau veritabile liste de prestigiu pentru mulți tocmai pentru că cel care le vîntura ca liste ale rușinii era, el însuși, o rușine. În anii ’90, voiai să te înjure Vadim! Fac o mărturisire. Eram foarte tînăr și voiam să fiu și eu înjurat de Vadim așa cum erau atîția oameni pe care îi admiram. M-am străduit mult. Am scris și am vorbit public prin toate mijloacele la care aveam acces pînă cînd, într-o bună zi, am reușit să-l irit pe Vadim. Cînd m-am văzut terfelit în publicația lui Vadim, m-am bucurat enorm. Apoi, Vadim a continuat să mă insulte (mi-amintesc, doar, că insista să-mi zică „cioară” pe motiv că mă cheamă și Cotoi, ceea ce lui i se părea că e o dovadă în acte că sînt țigan). Și mi-a plăcut! Recunosc. Intrasem în lumea bună.
Așadar, știu ce simt cei care se vor pe listele nebunilor de azi. În ceea ce mă privește, mai trecut prin multe fiind, nu mai am ambițiile vanitoase de la tinerețe și nici nu mai vreau să fiu cunoscut prin asociere cu altcineva. Așa că, întrebat fiind de mai mulți amici dacă sînt pe listă, nu am știut să le răspund pentru că nu m-am căutat. Dar am asistat la forfota care i-a cuprins pe prietenii mei cu privire la listele astea: cine mai e acolo? cum, e cutare și nu e cutare? dar ce caută cutare, că doar e cu ei? cutare trebuia pus mai sus...
Cînd m-am decis să scriu acest text, am căutat lista și am constatat, imediat, că nu e doar una, ci sînt mai multe. Liste cu nume de indezirabili pentru georgiști și „suveraniști” apar din mai multe găuri ale rețelelor de socializare. Dacă ar fi să le adun pe toate cele pe care le-am putut vedea, sesizez imediat unele deosebiri între listele lui Vadim și listele acestei armate a tenebrelor. Prima mare deosebire este că listele lui Vadim erau asumate de el sau de publicația sa, ceea ce însemna că sînt asumate de el. Acum, autorii listelor se ascund după conturi false. Cum online-ul a înlocuit revista tipărită, lista e mereu disponibilă pentru adaosuri și, cum ziceam, nu mai aparține unuia singur, ci este o operă deschisă. Apoi, listele lui Vadim erau coerente. De-aia erau și prestigioase. Listele lui Vadim desemnau clar o anume categorie intelectual-politică de orientare pro-occidentală, anticomunistă, antisecuristă. Acum, listele astea sînt rodul unui delir, n-au nici un căpătîi, nu exprimă nici un criteriu, sînt vraiște. Dacă ar fi să găsești, totuși, un numitor comun tuturor celor de pe listă ar fi că nu-l vor pe Georgescu președinte.
Ei bine, tocmai din cauza acestor diferențe, aceste liste mi se par mai periculoase decît cele ale lui Vadim. Nu știu ce atitudine ar trebui să aibă autoritățile – nu există (și poate că nici nu are cum să existe) o poliție a Internetului, deci autorii nu pot fi identificați. În plus, numărul nebunilor care se simt puternici pentru că sînt în rețea cu alții asemenea lor este tot mai mare. O nenorocire chiar se poate întîmpla.
