În China se întîmplă ceva important, care ar trebui să îngrijoreze conducerea politică a țării. Tinerii chinezi manifestă din ce în ce mai mult o atitudine de resemnare pasivă, reflectată de noua expresie colocvială bai lan („las-o să putrezească”). Născută din deziluzia economică și din frustrarea generalizată față de normele culturale sufocante, bai lan refuză munca necontenită și îndeamnă la a face doar strictul necesar la locul de muncă. Bunăstarea personală are prioritate față de promovarea profesională.
Aceeași tendință este reflectată și de o altă expresie colocvială recentă: tang ping („a sta întins”), un neologism argotic care denotă un sentiment de resemnare în fața competiției sociale și profesionale acerbe. Ambii termeni semnalează o respingere a implicării sociale și a presiunii societale de a obține performanțe tot mai mari, percepute ca un joc prostesc tot mai puțin profitabil.
În iulie anul trecut, CNN a relatat că mulți angajați chinezi au renunțat la slujbele stresante de birou pentru o muncă fizică mai flexibilă. După cum a explicat o tînără de 27 de ani din Wuhan: „Îmi place să fac curățenie. Pe măsură ce nivelul de trai se îmbunătățește (în întreaga țară), cererea de servicii de menaj este și ea în creștere... Schimbarea pe care o aduce este că nu îmi mai vîjîie capul. Simt mai puțină presiune mentală. Și sînt plină de energie în fiecare zi”.
Astfel de atitudini sînt prezentate ca apolitice, excluzînd atît rezistența vehementă față de Putere, cît și orice formă de dialog cu cei aflați la putere. Sînt oare acestea singurele opțiuni pentru cei care se simt înstrăinați?
Protestele în masă care au loc în Serbia sugerează și alte posibilități. Protestatarii nu numai că recunosc că există ceva putred în statul sîrb; ei se străduiesc, de asemenea, să nu lase putregaiul să se extindă.
Protestele au început în noiembrie anul trecut la Novi Sad, în urma prăbușirii acoperișului unei gări nou renovate care a provocat moartea a 15 persoane și rănirea gravă a altor două. De atunci, demonstrațiile s-au răspîndit în 200 de orașe și localități sîrbe, atrăgînd sute de mii de oameni și devenind astfel cea mai mare mișcare studențească din Europa de după 1968.
În mod evident, prăbușirea acoperișului a fost doar picătura care a umplut paharul nemulțumirilor îndelung acumulate. Îngrijorările protestatarilor vizează mai multe aspecte, de la corupția galopantă și distrugerea ecologică (Guvernul intenționează să se implice total în mineritul litiului) pînă la totala indiferență pe care președintele sîrb Aleksandar Vucici a arătat-o față de populație. Ceea ce e prezentat de Guvern ca fiind un plan de acces la piețele globale e văzut de tinerii sîrbi ca un truc menit să acopere corupția, să vîndă resursele naționale unor investitori străini în condiții dubioase și să elimine treptat mass-media de opoziție.
Dar prin ce anume reușesc aceste demonstrații să fie unice? Refrenul protestatarilor este: „Nu avem revendicări politice și păstrăm distanța față de partidele de opoziție. Cerem doar ca instituțiile sîrbe să lucreze în interesul cetățenilor”. În acest scop, ei solicită insistent transparență în ceea ce privește renovarea gării din Novi Sad, accesul la toate documentele privind accidentul, respingerea acuzațiilor împotriva celor arestați în timpul primului protest antiguvernamental din noiembrie și urmărirea penală a celor care au atacat studenții protestatari din Belgrad.
Astfel, protestatarii doresc să scurtcircuiteze procesul care a permis partidului de guvernămînt să țină ostatic statul prin controlul tuturor instituțiilor. La rîndul său, guvernul lui Vucici a reacționat în forță, folosind însă și o tehnică cunoscută în box sub numele de „clinci”: cînd un luptător își înfășoară brațele în jurul adversarului pentru a-l împiedica să lovească în voie.
Cu cît Vucici se panichează mai tare, cu atît mai disperat încearcă să ajungă la o înțelegere cu protestatarii. Dar protestatarii refuză orice dialog. Ei și-au exprimat doleanțele și le mențin necondiționat.
În mod tradițional, protestele în masă mizează – implicit, cel puțin – pe o amenințare a recurgerii la violență, combinată cu o deschidere spre negociere. Cu toate acestea, aici avem de-a face cu o situație inversă: fără să amenințe cu violența, protestatarii din Serbia au respins dialogul. O astfel de simplitate – și absența aparentă a unor lideri – provoacă confuzie. În acest sens restrîns, protestele au unele asemănări cu bai lan.
La un moment dat, desigur, va trebui să intre în joc o formă de politică organizată. Dar, pentru moment, poziția „apolitică” a protestatarilor creează mai degrabă condițiile pentru o politică nouă, decît pentru o altă versiune a aceluiași vechi joc. Pentru a obține legea și ordinea, mesele trebuie să fie mai întîi debarasate.
Acesta este un motiv suficient pentru ca restul lumii să sprijine necondiționat protestele. Demonstranții dovedesc că un apel simplu și direct pentru lege și ordine poate fi mai subversiv decît violența anarhică. Sîrbii doresc un stat de drept fără acele reguli nescrise care deschid ușa corupției și autoritarismului.
Protestatarii sînt departe de vechea stîngă anarhistă care a dominat demonstrațiile din 1968 din Paris și din întregul Occident. După ce au blocat un pod peste Dunăre în Novi Sad timp de 24 de ore, tinerii protestatari au decis să își prelungească manifestația cu încă trei ore pentru a putea curăța zona. Ne putem imagina că parizienii care aruncau cu pietre în 1968 ar fi făcut la fel?
În timp ce unii ar putea considera ipocrit apolitismul motivat politic al protestatarilor sîrbi, el trebuie înțeles mai degrabă ca un semn al radicalismului lor. Ei refuză să facă politică după regulile existente (majoritatea nescrise). Ei urmăresc schimbări fundamentale în modul de funcționare a instituțiilor de bază.
Cel mai mare ipocrit din această poveste este Uniunea Europeană, care se abține să facă presiuni asupra lui Vucici de teamă că acesta se va orienta spre Rusia. Chiar dacă președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și-a exprimat sprijinul pentru poporul georgian care „luptă pentru democrație”, ea a rămas surprinzător de tăcută cu privire la revolta din Serbia – o țară care e candidat oficial pentru aderarea la UE încă din 2012. UE îl lasă pe Vucici să facă ce vrea pentru că acesta a promis stabilitate și exporturi de litiu, un element-cheie pentru vehiculele electrice.
Absența criticilor din partea UE, chiar și în fața acuzațiilor de fraudă electorală, a lăsat societatea civilă sîrbă în mod repetat de izbeliște. Putem să ne mai mirăm că protestatarii flutură atît de puține steaguri ale UE? Ideea unei „revoluții portocalii” de tipul celei inițiate în urmă cu douăzeci de ani în Ucraina în vederea „aderării la Occidentul democratic” nu mai are nici o noimă. Uniunea Europeană a reușit să atingă un nou punct de minus politic.
Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul, printre altele, al volumului Christian Atheism: How to Be a Real Materialist (Bloomsbury Academic, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
