După ce am văzut spectacolul televizat în direct al hărțuirii (ca să nu zicem al hăituirii) lui Zelenski de către Trump și Vance, din 28 februarie, cu consecința imediată a rupturii tot mai mari dintre Ucraina și SUA, a apropierii dintre SUA și Rusia, cît și a fragilizării relației transatlantice, e firesc să ne indignăm. Lipsa de etică elementară, brutalitatea cu care președintele și vicepreședintele Americii l-au provocat, apoi l-au umilit, apoi l-au evacuat din „scenă” pe președintele unei țări aflate sub o agresiune nedreaptă de trei ani de zile și care venise să semneze un tratat comercial oricum oneros pentru țara sa nu poate să nu trezească revoltă morală. Și chiar a creat revoltă morală, dovadă reacțiile publicului pe site-ul ambasadei SUA.
Vine apoi momentul reflecției și sînt stupefiat. Sigur, mai mulți analiști (Ștefan Popescu sau Hari Bucur-Marcu, printre alții) au încercat să explice rațional poziția Statelor Unite din ultimele săptămîni. Un exemplu: „Da, votul dat de SUA la ONU, alături de Rusia, e imoral. Dar SUA se află în negocieri cu Rusia și vrea să ajungă la un rezultatat pe care SUA îl consideră vital. Rațional, ce ar fi trebuit să facă? Să voteze un text în care ar fi condamnat Rusia pe motiv că Putin e criminal, dictator etc.? Acest gest nu înseamnă că SUA s-au aliat cu Rusia”. Recunosc că nu pricep raționamentul. Nici în detalii, nici în ansamblu. În detalii: SUA la ONU aveau, la rigoare, și varianta abținerii. În ansamblu: SUA, o hiperputere intactă, negociază cu Rusia, o putere mult mai slabă economic și militar, afectată grav de sancțiuni, epuizată de un război pe care l-a stîrnit, dar nu l-a prevăzut, a cărei aproape unică resursă disuasivă rămasă este periodica amenințare nucleară. Fie, trebuie făcut ceva pentru a opri războiul din Ucraina. Trebuie deci negociat cu rușii. Dar cum, de pe ce poziție? Care este, din partea SUA, rațiunea negocierii de pe poziții vădite de slăbiciune? De ce Ucraina trebuie împinsă la capitulare? Ce cîștigă SUA din partea Rusiei procedînd astfel?
Dar stupoarea e și mai mare: Este în interesul fundamental al Statelor Unite să se certe cu aliații europeni în chestiunea relației cu Ucraina și Rusia sau a securității Europei, să-i amenințe cu retragerea prezenței militare americane, pe scurt cu demantelarea NATO? Să-mi explice analiștii „realiști”, care îl invocă la tot pasul pe Tucidide: care ar putea fi rațiunea acestor acțiuni nesăbuite, care încep să semene cu o „sinucidere geopolitică”?
Apoi, de ce amenință SUA cu un război comercial (taxe vamale) deopotrivă adversari, precum China, și aliați, precum Uniunea Europeană și Canada? Care este raționamentul practic din spatele afirmației că UE a fost creată ca „să șicaneze SUA”?
Unii spun că SUA vor să se „retragă” din Europa, spre a face față Chinei, văzută ca adevăratul rival și potențial inamic. Dar unde s-a mai văzut în istorie ca o mare putere mondială să-și demanteleze sau măcar decredibilizeze sistematic o puternică alianță regională, cu scopul de a-și întări poziția în altă regiune? Ideea că ai putea avea liniște din partea Rusiei, spre a te concentra asupra Chinei, sacrificînd Ucraina și abandonînd aliații europeni (pe care i-ai cultivat și pregătit timp de decenii), este nu doar imorală, ci irealistă, pentru cine cunoaște, fie și superficial, istoria. Și apoi, crede cineva că, abandonînd (de drept sau de facto) Europa sau o parte a ei, SUA vor transmite un mesaj calmant aliaților extrem-orientali (Japonia. Coreea de Sud, Taiwan, Filipine etc.)? Nu cumva China va înțelege din toată psihodrama Trump-Vance-Zelenski că trebuie să procedeze la fel ca Rusia, spre a-i convinge pe americani să cedeze fără luptă Taiwanul?
Nu, nu rațiunea sau rațiunea de stat sînt cele ce explică ce s-a întîmplat la Casa Albă pe 28 februarie 2025, anulînd sau măcar amînînd sine die semnarea tratatului SUA-Ucraina. Ce anume? Megalomania unui lider, cred, îndîrjirea celuilalt, obsecviozitatea anturajului american, adică vechile și iraționalele pasiuni și caractere omenești neschimbate nici azi, în epoca Inteligenței Artificiale și a sateliților, de pe vremea cînd Agamemnon se certa cu Ahile, dezlănțuind o patimă nimicitoare ce avea „să răpească mii de suflete viteze, trupul dîndu-li-l la cîini și la soiuri de păsări...”. Și nici măcar nu mai avem compensația unui Homer care „să cînte mînia” viteazului oștean și a „marelui rege, stăpîn peste popoare”...!
