O zicală păstrată destul de bine în oralitate, dar mai rar prezentă în culegerile de proverbe sau în alte surse scrise, este a prins vulpea rană. Expresia metaforică are mai multe variante, cu verbe diferite, folosite la timpul trecut sau la prezent (a prins sau are vulpea rană) pentru a descrie rezultatul unei circumstanțe neplăcute. Atestările actuale din presă și din mediul online folosesc și verbele a căpăta („A căpătat vulpea rană? I.A., cu piciorul bandajat de dragul modei!”, libertatea.ro), a face („A făcut vulpea rană! explicaţiile unui deputat despre boala lui L.D.”, turnucustiri.ro) și chiar a găsi („Oltenii zic: «Găsi vulpea rană»”, republica.ro). Rolul formulei este de a ironiza lamentațiile și de a minimaliza suferința – reală sau inventată – a cuiva: „ca atunci cînd eram trimis la umplut sifoane și la întoarcere palmele mele însîngerate erau prilej de glumițe: a prins vulpea rană, pînă să te însori îți trece” (agonia.net); „«Are vulpea rană?!?» Cam așa sînt bărbații cînd au cîte o suferință. Și se răsfațăăă!!!” (facebook.com). Expresia poate fi folosită și autoironic, chiar de către persoana suferindă: „Plîngeți-mi și voi de milă, măcar puțin, c-a prins vulpea rană...” (instagram.com); „Glumeț și spontan, prezentatorul a făcut haz de necaz și le-a transmis un mesaj urmăritorilor: «A prins vulpea rană»” (cancan.ro).
În culegerea lui Iuliu Zanne, Proverbele românești (volumul I, 1895, p. 709), expresia, preluată de la o informatoare din Bîrlad, apare într-o formă deviantă – „a prins vulpea la rană”; explicația este însă corectă: „Se zice despre acei cari se sclifosesc, cari fac mărazuri” (unde turcismul mărazuri e sinonim cu mofturi, nazuri, fasoane). În volumul IX, 1901, p. 738, se mai adaugă două exemple trimise de informatori, unul tot în forma cu prepoziția la („O prins vulpea la rană”, în Banat), celălalt în forma curentă („A prins vulpea rană”, în județul Covurlui); la explicația din primul volum se mai adaugă o precizare: se spune „și de un copil care scîncește, cînd e puțin bolnav”. Construcția atipică (cu la), care s-ar putea explica prin neînțelegerea structurii inițiale, a fost preluată de Dicționarul limbii române, în cadrul articolului rană, și apoi de Micul dicționar academic. O găsim sporadic în texte mai vechi și chiar în prezent, în mediul online: „A prins vulpea la rană, ce să fac să îmi treacă piciorul?” (YouTube).
Într-un articol din 1926, „Metafore din lumea animalelor” (publicat în Arhiva, nr. 3-4), Iorgu Iordan considera că zicala a prins vulpea rană pornește probabil de la stereotipul vulpii ca animal viclean și se referă la un individ „nedeprins cu suferinţa fizică şi care, din această pricină, exagerează cu mult importanţa unei răni, dureri, etc.”. Autorul menționează și utilizarea autopersiflantă a expresiei: „Această metaforă se întrebuinţează totdeauna ironic, chiar şi atunci cînd este vorba de tine însuţi: dacă vrei să arăţi că nu ţi s-a întîmplat mare lucru, răspunzi celui care te întreabă despre suferinţă... a prins vulpea rană” (p. 256). Iorgu Iordan a revenit asupra zicalei în Note de lexicologie românească (în Studii și cercetări lingvistice, XXX , nr. 1, 1979, p. 99), de această dată legînd-o de o altă trăsătură atribuită animalului în folclor: vulpea văzută ca animal leneș. Alte consemnări ale expresiei (de exemplu, Ștefan Iacob, Note despre graiul din Țara Bîrsei, în Limba română, 1959, p. 88) confirmă răspîndirea sa geografică și dialectală.
În volumul al IX-lea din Proverbele românești ale lui Zanne sînt reproduse și cîteva comparații din culegerea lui Iordache Golescu care stau probabil la originea zicalei glumețe. Acestea ilustrează caracterizarea animalului – „viclean ca vulpea” (p. 45) –, dar mai ales asocierea lui cu simularea bolii – „Vicleanul, ca să înșale, bolnav să face, ca vulpea, cînd pă spate s-a întins” (p. 45) – sau chiar a morții: „Ca vulpea, cînd să-ntinde ca o moartă pă pămînt, ca să poată înșăla” (p. 93). Motivul folcloric apare și în scena povestită de Creangă, în Ursul păcălit de vulpe, în care vulpea „îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă”.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
