Jana e reformă

Îl aud și acum: „Cei care s-au plîns că n-au avut suficientă reformă vor avea reformă pe pîine!”. Era la un an și un pic de la „Contractul cu România”, „15.000 de specialiști”, „300 de zile” și la doar o lună de la prima atestare a „luminiței de la capătul tunelului”. Eram puști, dar mi-a sunat ciudat, a amestec de „Pre mulți am să popesc și eu!” și „Mai dă-le 100 de lei, Nicule!”. Plus că, dacă se putea întinde pe pîine, trebuia să fie ceva lung și moale! Și, dacă era cu pîine, sigur nu era și circ? Cam pe-atunci am început să-mi pierd idealismele în materie de politică. Mă rog, Ciorbea n-a mai apucat să dea nimic! A fost dat afară – tocmai pentru că voia să reformeze, avea să zică – și a venit Radu Vasile, cu „deschiderea preferată, gambitul reformei”, acuzîndu-i pe cei dinainte de tărăgănare și crezînd (?) că va fi „premierul reformator al României”. S-a dus și el...

Astăzi, cînd se vorbește, bineînțeles, despre reforme, am ajuns să am alergie la acest cuvînt. L-am întîlnit atît de des și degeaba în istoria mai veche sau mai nouă, că nu-l mai suport. Încerc să mă explic, reprimîndu-mi pornirea de a o lua de la pașopt, de la Prințipiile noastre pentru reformarea Patriei.

Nu zic că România nu a evoluat în 35 de ani – Doamne, e aproape dublul interbelicului! A evoluat, dar parcă prea împleticit și cu țîrîita, vorbind mult în gol, realizînd puțin concret. Pornim de la o ambiguitate originară: spunem, prin Constituție, că avem Revoluția din 1989, dar sînt multe indicii că, de fapt, cei care au preluat puterea nu doreau, politic și economic, decît o reformă. „Vorbea ca un reformator al sistemului, ca și cînd ar fi fost vorba numai de a schimba forma, nu și, radical, conținutul”, „n-a fost niciodată altceva decît un perestroikist întîrziat”. Acesta e primul președinte, în descrierea primul prim-ministru, care apoi și-a cultivat el însuși imaginea de reformator. Iată cum, inițial, reformă era și de bine, și de rău; însemna și schimbare, și rezistență la schimbare. Tranziția spre democrația liberală și, mai ales, spre economia de piață a fost, știm, anevoioasă. Ai noștri ziceau că au revoluționat, dar tot vorbeau de „reformă de sistem”, „reformă de structură” etc., etc. „Revoluție și reformă sînt, azi, termeni referențiali pentru România. Ei sînt polii magnetici în cîmpul cărora are loc interferența tuturor proceselor transformatoare”, scria inginerial Ion Iliescu, avertizînd că reforma economică însemna „o altă revoluție, una profundă și îndelungată”. La vîrful Puterii a apărut clivajul între adepții „terapiei de șoc”, după modelul Planului Balcerowicz din Polonia, și cei ai „economiei mixte”. Doru-Viorel Ursu își amintea că, la un an de la Revoluție, Alexandru Bîrlădeanu i-ar fi strigat lui Petre Roman: „Eu cred că reforma ta este prematură. Dovedește diletantism... Vrei să distrugi economia! Vrei să construiești capitalism în România! Asta vrei!”. O fi vrut, n-o fi vrut, n-a apucat să facă prea mult. După 1991, reforma a mers greu de tot. În Guvernul Văcăroiu, a existat un Consiliu de Coordonare, Strategie și Reformă economică, care a reușit marea mimare a privatizării, numită MEBO. Parcă aud la colț de stradă: „Acțiuuuni! Cumpărăm acțiuni!”.

Schimbarea din 1996 a fost însoțită de o uriașă speranță, transformată rapid în nemulțumire generală. Reforma părea, vorba istoricului Tom Gallagher, „un ritual fără conținut”. Confirmă Radu Vasile, povestind o tacla cu venerabilul Ion Diaconescu: „[Ulm] Spineanu se pricepe la teorii, planuri, proiecte. E neîntrecut cînd e să dea explicații teoretice, dar atît. Să înființăm un minister pentru el. Să-i zicem Ministerul Reformei!”. Și ca să fie treaba treabă, succesorul lui Spineanu la Reformă, Ilie Șerbănescu, același cu realizatorul emisiunii Rătăciți în tranziție, a jurat să-și dea toată „putererea și priceperea” pentru „prăbușirea” poporului român. Cîteodată, e bine și să nu poți! Pînă la urmă, spre finalul mileniului, s-a simțit o accelerare, continuată, după 2000, și de „conservatorii” din urmă cu un deceniu. Esențială a fost presiunea UE: vreți cu noi, mișcați cum trebuie! După aderare, politicienii români au început jocul „UE bună / UE rea”, adică: dacă ne convine, trebuie să reformăm pentru că cere UE; dacă nu ne convine, trebuie să reformăm UE. Și uite așa am ajuns să îmbogățim Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni!

Însă nu doar despre economie e vorba! Sintagma „reforma statului” și-a avut vremurile de glorie în timpul lui Traian Băsescu. Chestiunea e mai veche și încă de actualitate. A început cu dorința Puterii din ’90-’92 de a arăta că vrea s-o rupă cu trecutul (deși în decembrie nu fusese așa clar), mai întîi prin „Mica Constituție” din ’90, apoi prin Constituția din ’91. O nouă lege fundamentală înseamnă un nou regim, „no-așa?”. Să ne mai facă cineva neo-comuniști! Nu discut aici de ce treaba s-a croit cum s-a croit; cert e că prin text au rămas destule bug-uri. Ideile de „reformă constituțională” au apărut repede că, deh, politicienii se gîndesc mereu că i-ar aranja alte reguli sau, pur și simplu, vor să facă niște agitație. Revizuire i-a ieșit doar lui Adrian Năstase în 2003. A inclus titlul privind Integrarea euroatlantică, nu fără rost, dar și pentru că dădea bine înainte de alegeri, a extins mandatul prezidențial la cinci ani, ca să stea și el la Cotroceni cît Ion Iliescu, a îmbîrligat, greu de înțeles, Camerele Parlamentului și, peste toate, a strigat eliminarea stagiului militar. Nu zic, a rezolvat bug-ul privind revocarea prim-ministrului, care făcuse un pic de zarvă în ’99, cînd Radu Vasile nu a vrut să plece, dar a lăsat și chiar a creat altele (mai ales băgînd CCR în jocul politic). Ce surprinși am fost să aflăm că „cinci ani” și „pînă la depunerea jurămîntului de președintele nou ales” pot intra în coliziune! Nu știu ce, dar va urma! Rămîne să ne descurcăm „în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din 1989”.

Din pălălaia cu unicameralul și cei 300 de parlamentari n-a mai rămas decît un fir de fum. Din „Forumul constituțional” și proiectul USL, nici măcar atît! Revizuirea Constituției e treabă grea și scuză bună. Se întîmplă adesea să auzim: ar trebui să schimbăm nu știu ce, dar pentru asta e nevoie de revizuire constituțională, pentru care nu există acord politic. Nu mai zic dacă se ajunge la dispoziții care „nu pot forma obiectul revizuirii”!

Așa a fost cu „reorganizarea administrativ-teritorială”. Ideea regionalizării bîntuie România de un veac jumate. S-au chinuit cu ea și „burghezo-moșierii”, și comuniștii, au desenat au redesenat, au șters. În ultimii 30 de ani, a fost agitată adesea ca panaceu – că economia, că eficientizarea, că fondurile europene –, dar mereu s-a blocat în Constituție (în 2013 a fost cel mai aproape de reușită), care zice limitativ: „comune, orașe și județe”. Abia acum s-au prins unii că se pot lipi județe, zicîndu-le tot județe. Nu știu ce se simplifică, dar sigur se complică multe și exemplele istorice mă fac să fiu sceptic. Iertați că gîndesc mărunt, dar mi-e că, pînă la vreun beneficiu, ne-am încurca în schimbarea ștampilelor și a anteturilor.

Altă marotă a fost „reforma electorală”. Sistemul conceput în ’90-’92 are o grămadă de păcate – nu-i loc aici pentru „de ce”. Multă vreme, remediul vehiculat a fost uninominalul. Dar pentru că, în politică, nu poți fuma niciodată chiar ce vorbești, pînă la urmă s-a revizuit fără să se schimbe, adică doar s-a adăugat, creîndu-se monstruozitatea din 2008-2012, cu învingători de locul 3 și învinși de pe 1, cu Parlament expandat, cu uninominal dublu/triplu. Reforma reformei a fost simplă, ca în bancul cu amărîtul care se duce la înțelept să se plîngă că stă înghesuit în casă: s-a scos tot ce se adăugase. Am revenit bucuroși la ceea ce ne supărase. Ne-am aprins pe alegerea primarilor, dar ne-a stins pandemia și am uitat-o. Va ieși, la un moment dat, din nou, din joben, ca o problemă de maximă urgență. 

Povestea se poate lungi oricît, căci la noi se găsește mereu ceva de reformat, nu neapărat ce/cînd trebuie. Sînt domenii care o țin tot într-o reformă, mai mare sau mai mică, de parcă altfel nu li s-ar pricepe rostul – aici școala cred că e fruntașă. Evident, intervențiile se fac întru mai bine, fără a ști dacă e realizabil și fără a conta dacă se realizează. Astea țin de raportare și formularistică. De cîte ori nu merge ceva, e mai ușor să cînți, după ureche, „Reformă!” decît să faci un efort ca să meargă. Ceea ce ar trebui să fie un mijloc de rezolvare a problemelor devine, de multe ori, o mască pentru neputința/nedorința de a rezolva. Plus că, pe lîngă banala administrare eficientă a treburilor curente, reforma e o „activitate” vizibilă. Poți să arăți că lucrezi, să dezvolți în jurul ei o rețea de proceduri, consultări, hîrtii (și cînd e vorba de „tăiat hîrtii”). Chiar e posibilă o teză de doctorat cu tema Aflarea în reformă ca metodă de lucru la români – doar istorie, fără filosofie, sociologie, psihologie.

„Va merge oare reforma atît de departe încît să ajung să profit, măcar la bătrînețe, de euforia apei curente, livrată fără nisipuri impure și fără întrerupere?”, se întreba, acum 30 de ani, Andrei Pleșu. Dincolo de ironii, era o vreme cînd, pentru români, termenul încapsula tot, de la răspunderea ministerială la cîrpitul ciorapilor. Nu mai e chiar așa, dar – fără să știu precis situația din București – gîndindu-mă la referendumul recent, îmi dau seama că între țevărie și reformă trebuie să fie încă o oarecare legătură.

Și că tot veni vorba, nu mai știu cum am dat, în dezbaterile parlamentare, peste „declarația politică” a unui anume deputat, Popeangă. Supărat, prin 2011, că „fiecare guvern proțăpit la putere a lansat propriile reforme, în toate domeniile”, omul cita cu patos din Despre frumusețea uitată a vieții: „Marile reforme morale și instituționale nu pot începe decît de aici, de la reforma individului, de la identificarea și relansarea adevăratului său potențial”. Adevărat, doar că mă sperie cît potențial demagogic ar avea aceste cuvinte în gura unui politician versat, cum ar putea să le sucească pentru a mobiliza, legitima, scuza!

Politicianul român tradițional e un fel de Reformiță Dandanache – cocktail de Cațavencu, Farfuridi și Agamiță. Jonglează cu „progresul și nimic alt decît progresul” și cu „revizuirea fără schimbare” / „schimbarea fără revizuire”. Iar binomul din urmă nu e chiar o tîmpenie. Se potrivește cu logica lui Dandanache de a nu-și consuma „arma politică”. „S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac!”.

Jocul ăsta nu e benign. Glăsuind mereu, în gol, schimbarea întru mai bine, dezamăgești, enervezi, deschizi apetitul pentru retorica radicală, cu aplomb palingenetic. Extremismul se ridică mereu pe excesele „moderaților”. Și, cînd se ridică, să nu-ți închipui că îl potolești cu o reformă!

Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.