Urmașii lui Thrasymachos

„Eu susțin că nimic altceva nu este dreptul decît folosul celui mai tare.” Este teza pe care Thrasymachos o afirmă cu trufie în Republica (Statul), text inclus în volumul III din Platon, Opera integrală, în traducerea lui Andrei Cornea, care a început de cîțiva ani și continuă cu cerbicie intelectuală o întreprindere excepțională în folosul culturii române. Socrate începe, cu subtilă ironie, să chestioneze această teză: „(n)umai să pricep întîi ce spui… Căci deocamdată nu pricep. Susții că dreptul este folosul celui mai tare. Ce anume, Thrasymachos, vrei să zici? Nu cumva cam așa: dacă lui Polydamas pancratiastul, care e mai tare decît noi, îi este de folos carnea de vită pentru trupul său, atunci și nouă, care sîntem mai slabi ca el, ne este de folos această hrană și, în același timp, lucrul e și drept?”. După mai multe întrebări ale lui Socrate, cu arta pe care Platon a pus-o în scenă în mai toate dialogurile, Thrasymachos recunoaște, dar fără convingere, teza contrară. La finalul primei etape a dezbaterii, Socrate îl îndeamnă pe preopinent către concluzia că „nimeni aflat la conducere, în măsura în care e conducător, n-are în vedere și nu prescrie folosul propriu, ci pe cel al supusului în folosul căruia el ar lucra. Doar către aceasta privind și cu gîndul doar la ceea ce este acestuia folositor și cuvenit spune el cîte spune și face cîte face”. Mai mult, la finalul celei de-a doua etape a dezbaterii, Thrasymachos acceptă, cu noduri în gît, completarea concluziei, în termenii lui Socrate: „Sufletul drept și omul drept vor trăi bine, cîtă vreme cel nedrept – rău… cel ce trăiește bine este fericit și cu noroc, cel ce trăiește rău este nenorocit… omul drept este fericit, cel nedrept – nenorocit… nu-i avantajos să fii nenorocit, în timp ce este avantajos să fii fericit… Niciodată, așadar, o, fericitule Thrasymachos, nu va fi nedreptatea mai avantajoasă decît dreptatea”.

De aproape două milenii și jumătate, susținătorii acestor două teze de filosofie morală și de filosofie politică s-au înfruntat fără încetare, balanța înclinînd cînd într-o parte, cînd în cealaltă, fără ca nici una din tabere să-și adjudece victoria definitivă. Cînd se părea că o teză va triumfa, cealaltă renăștea din propria cenușă. Susținătorii fiecărei teze nu s-au rezumat să invoce argumente etice și de teorie politică, ci au proiectat și au construit, pe temeiul acestor argumente, sisteme instituționale pentru a-și apăra cu forță economică și militară propria poziție. Înfruntarea teoretică a fost mereu însoțită de conflictul mocnit sau deschis dintre sistemele de putere.

Thrasymachos a avut întotdeauna urmași. În prezent, aceștia s-au înmulțit. Mai întîi, s-au consolidat în țările cu regimuri politice autoritare și au impus asemenea regimuri în țări care păreau să împărtășească valorile demnității, libertății, adevărului și dreptății, apoi au început atacul insidios sau abrupt împotriva instituțiilor din țările cu regimuri politice întemeiate de aceste valori. Folosindu-se tocmai de libertățile oferite și apărate de aceste regimuri politice, în primul rînd de libertatea de exprimare, urmașii lui Thrasymachos au erodat treptat încrederea în aceste valori și au șubrezit instituțiile care le apără. Cel mai eficient instrument în această ofensivă ideologică a fost limitarea treptată a accesului la adevăr. Demnitatea, libertatea și dreptatea își pierd consistența pe măsură ce minciuna creează lumi ficționale paralele, în care indivizii și comunitățile plutesc fără direcție și fără cîrmă. Mereu au existat în istorie mijloace de manipulare pentru crearea unor asemenea alternative la realitate, utilizate în confruntările de putere, fie interne, fie internaționale. Forța de penetrare a acestor mijloace, limitată pînă nu demult la nivelul zvonurilor, a crescut pe măsură ce tehnologia a permis difuzarea știrilor false în sfere din ce în ce mai ample. Rețelele de socializare și Inteligența Artificială, controlate de stat în regimurile politice autoritare sau deținute de cîțiva magnați în lumea liberă, răspîndesc minciuna pe măsură ce accesul la adevăr a rămas posibil numai pentru cei, din ce în ce mai puțini, care și-au păstrat discernămîntul și spiritul critic.

Consolidarea militară a Uniunii Europene era de mult o necesitate, iar șocul geopolitic generat mai întîi de China și de Rusia, iar mai nou de Statele Unite, are și efectul pozitiv de a trezi la realitate liderii politici, la nivel național și european. Forța militară, oricît de puternică ar fi, nu este însă suficientă pentru a apăra țările democratice. Încă se vorbește puțin și se face și mai puțin pentru ca Uniunea Europeană să restrîngă difuzarea minciunii pe rețelele de socializare deținute de statele autoritare sau de magnații americani; și mai grav, nu există o inițiativă concretă pentru a crea propriile rețele de socializare, dînd astfel adevărului o nouă șansă de a ajunge la cetățeni și de a păstra astfel temeiul libertății.

Ținta urmașilor lui Thrasymachos sînt cetățenii, cu scopul de a înlocui cultura libertății și a dreptății cu reflexele fricii și ale nedreptății. Cînd instituțiile democratice sînt cuprinse treptat și apoi dominate de acest spirit întunecat, prăbușirea lor este iminentă. Dezvăluirile din ultimele săptămîni privind pătrunderea acestui virus chiar în structurile de securitate națională dau frisoane de îngrijorare. Fără a trece cu vederea sau a justifica vulnerabilitățile instituțiilor  democratice din România și din Uniunea Europeană, cetățenii, oamenii politici, mediul de afaceri, cel academic și cel artistic, jurnaliștii și liderii de opinie trebuie să își folosească talentul, inteligența și luciditatea pentru reformarea, consolidarea și apărarea acestor instituții.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.