Schițe de portret

În urmă cu două săptămîni am coordonat un Dosar despre personaje secundare. Așa că mi-am amintit de cîteva personaje secundare din viața mea care, de-a lungul timpului, m-au amuzat sau m-au înduioșat. Poate nu întîmplător, toți acești oameni sînt niște „marginali”.

● Viorica, de profesie „femeie”. „De douăzeci de ani, eu lucrez în domeniul curăţeniei”, se recomandă ea. Mică, negricioasă, trupul ei seamănă cu un urcior de lut. Burta îi e umflată „de la bere” („Timişoreana”, la pet), în cîmpul muncii bea cot la cot cu concubinul ei care e zugrav. El zugrăveşte şi repară case, ea vine şi face curat după el, încă o sută de lei intră în bugetul familiei. Îţi cere mătură, mop, găleţi, detergent, soluţii de curăţat felurite şi comentează că toate-s proaste. „Dacă vreţi vă aduc eu, de la mine de la ţară o mătură bună... v-o fac cadou şi nu vă cer bani pe ea!” Viorica face curat „prin mai multe căşi”, nu doar prin cele unde zugrăveşte soţu’. Poartă ochelari, că nu mai vede bine. „De la var! Mi-a intrat odată var într-un ochi şi n-am mai văzut cu el. Dup-aia mi-a intrat şi-n celălalt şi n-am mai văzut nimic. M-am operat şi mi-am pus ochelari.” Nu-i stă rău cu ochelari, are o stranie alură intelectuală.

Primul soţ al Vioricăi „s-a sinucis singur” în urmă cu şapte ani. Şi aşa a rămas ea de pripas cu  cei trei băieţi pe care noul iubit, zugravul, i-a învăţat meserie şi i-a pus la muncă. Băiatul cel mare se pricepe un pic şi la instalaţii sanitare, mijlociul le are cu electricele, cel mic cară cu cîrca sacii de moloz şi vrea să dea la facultate, la Construcţii. Şi aşa alcătuiesc ei „o echipă” – ai nevoie de ceva în casă, ei fac tot. O afacere de familie, iar Viorica e şefa. Îi admiri pe undeva, reuşesc să supravieţuiască pe spinarea celor care vor profesionişti, dar tocmesc cîrpaci.

● Nebunul cartierului. La ceas de seară, trece Nebunul cartierului pe străzi. Își are perimetrul lui, „aria protejată”, nu s-ar abate un pas de la traseu, plimbarea lui nocturnă se transformă într-o misiune îndeplinită. Trebuie să acopere tot, și strada principală, și ulicioarele cum e cea pe care locuiesc eu. Merge cu un pas hotărît de soldat. E furios, în mîna dreaptă are un par, niciodată același, uneori e o scîndură, alteori o bîtă, însă n-am auzit să fi lovit vreodată pe cineva. Îl are doar pentru a se apăra. De noi, ceilalți, care îi vrem răul. În prima noapte după ce m-am mutat, l-am auzit din casă și m-am speriat. Pentru că nu poate să vorbească și scoate doar un soi de strigăt de luptă: „Ăăăă!”. Îți sfredelește creierul, simți furnicături pe șira spinării. E ca-n filmele de groază, doar că Nebunul e inofensiv. Nu se mai sperie de el nici măcar copiii, îl lasă în pace. Doar stîrnește cîinii de prin curți, îl latră cu îndîrjire. Totuși, dacă mă întîlnesc cu el pe stradă, nu prea-mi vine să merg în fața lui, îl ocolesc. Cine știe ce o să-l apuce la un moment dat? Odată a apărut chiar de după colț, agitîndu-și parul. S-a uitat la mine, prin mine și a făcut: „Ăăăă!”. Atunci m-am gîndit că, de fapt, e o formă de comunicare. Și i-am răspuns la fel, nu știu ce m-a apucat, o formă ușoară de alienare urbană. Și-a aplecat capul într-o parte, surprins: „Ăăă?”. După care a tăcut.

● Fane, punkistul. Cel mai înfiorător punkist pe care l-am cunoscut se numea Fane. O să ziceţi: păi ce, ăsta e nume de punker?! E adevărat, pe lîngă Killeru, Canibalu sau Microb, Fane este un nume cît se poate de paşnic care nu-ţi trezeşte nici un sentiment anarhic. În plus, Fane nici nu arăta ca un punkist. Nu avea creastă vopsită în culori ţipătoare, nici lanţuri, nici box cu care să storcească mutre. De fapt, nu semăna a punker mai deloc, ba dimpotrivă. Ca look, părea mai degrabă desprins din Jesus Christ Superstar – cu plete şi barbă, angelic şi în acelaşi timp diabolic, un Jesus confuz şi revoltat. Din cînd în cînd, îşi amintea că el e de fapt punker şi se punea pe urlat: „Punk is not dead, să moară mama!”, fugărea pisici şi scotea un briceag cu care scrijelea copaci. Desigur că asculta Sex Pistols, Ramones, Bad Religion și uneori, cînd era mai pe chill, Green Day. Nu l-am văzut niciodată treaz. Bea de toate, de la Genocid la spirt medicinal. Cînd era prea beat ca să se ţină pe picioare, se prăbuşea dramatic, odată de pe un ponton direct în apa unui lac care nu-i trecea de mijloc. Mă mir că nu s-a lovit, dădea din mîini disperat în apa aia, credea c-o să se înece.

● Omul cu şobolani şi femeia lui. Om de serviciu al blocului, bun la toate cînd e treaz. Cînd o ia pe ulei o bate pe nevastă-sa, Florica, femeie de serviciu la scara cealaltă. De fapt, se bat parte în parte, că şi ea e beată şi dă cît poate. Pe la ora şapte, îi vezi apărînd împreună în parcare, se prezintă la locul de muncă. El, sobru şi mahmur, ea, la doi metri în urma lui, şontorogind de un picior sau cu un ochi vînăt. Se apucă oftînd de treaba, fără să-şi vorbească, şi duc o existenţă decentă, pînă în jurul orei nouă, cînd unul dintre ei dispare după colţ, la butic. Apoi, celălalt. Fiecare îşi cumpără băutura din banii lui. Sau pe datorie. Florica e cu celularul de vodcă, el cu berea la pet. Sau invers, depinde de dispoziţie. El dă conştiincios cu mătura, ea spală cu furtunul un covor întins direct pe asfalt. Pe la douăşpe începe cearta. Zice Florica ceva de genul „Te îmbătaşi ca un porc ieri!”, că nu poate să-şi ţină gură. El dă replica şi fiecare răcneşte şi ameninţă în legea lui, articulînd sferturi şi jumătăţi de cuvinte pe care nu le pricepe nimeni, el agitînd măturoiul şi stîrnind un nor de praf, ea stropind cu furtunul pisicile şi vrăbiile de prin parcare. Se reîmprietenesc doar cînd vine gunoiul, căci trebuie să care tomberoanele împreună şi să se susţină reciproc. Iar cu ciomăgeală se lasă din nou mai pe seară.

● „Nu-mi dai mie cîinele?” Nu, nu ţi-l dau. „Atunci, dă-mi-l un pic să-l plimb!” Îl ia pe Bonzo de lesa extensibilă, se fîţîie cu cîinele de colo-colo, pînă în staţia de autobuz şi înapoi, Bonzo merge, e prea bătrîn ca să se mai împotrivească atunci cînd e tîrît în lesă de un străin, doar amuşină şi caută loc de pipi. „Ce rasă e?” E pechinez. „Şi ce ştie să facă?” Se uită la mine cu ochii ăia mari şi rotunzi, aproape lipsiţi complet de gene. Cum adică? Stă în casă şi nu face nimic. „Dacă mi-l dai, îl duc la mine la ţară ca să păzească găinile!” Ţi-ai găsit, să păzească Bonzo găini, tocmai acum la bătrîneţe! „Pe găini trebe să le păzească un cîine mic care să fie prietenul lor, nu un cîine mare care să le sperie!” Nu mă gîndisem niciodată la asta. De ce nu-ţi iei un cîine mic, de pe stradă, să-l duci la găinile tale? „Păi, eu vreau un cîine de rasă! Dacă e pechinez, înseamnă că e din China?” Da, originea rasei e în China. „Şi înţelege româneşte?” Clipeşte din ochii ăia mari şi rotunzi care, credeţi-mă, chiar nu au nici o culoare, nu sînt nici căprui, nici negri, nici verzi.

Mă întîlnesc cu ea aproape în fiecare seară, pe Calea Moşilor, pe la ora 11, cînd plimb căţelul cel bătrîn şi surd al părinţilor mei. N-are mai mult de 16 ani, un metru patruzeci, părul tuns scurt, nişte haine de căpătat largi, un mers de Gavroche. Însă are mereu ceva, o curiozitate cu care te scormoneşte, vrea să afle, să ştie. „Vrei o floare?” Dispare şi o aduce. E un boboc rupt de garoafă. În semn de recunoştinţă că am lăsat-o să plimbe cîinele. Şi-a pus şi ea o altă floare, la ureche. „Sînt ajutor de florăreasă!” Cum vine asta? Pe florăreasă o ştiu de mult, e cea din colţ, de la Eminescu. O femeie mare cît o casă, stă acolo în dugheana ei cu flori non-stop, de parcă tot timpul, ziua şi noaptea, oamenii ar avea nevoie de flori. Stă şi fumează în neştire. Ajutorul de florăreasă îi face buchetele, schimbă apa la flori, îi aduce ţigări şi cafea la pahar de la butic pentru că femeia e prea grasă ca să se deplaseze undeva, cască gura la lume, îşi roteşte capul în dreapta şi-n stînga. Cu ochii ei spălăciţi şi hainele cenuşii, seamănă cu o vrabie. O mică vrăbiuţă umană pe asfaltul de pe Calea Moşilor.