Voi găzdui din cînd în cînd la această rubrică autori tineri și foarte tineri (adolescenți chiar) care au ceva de spus despre viața și problemele lor. Așadar, invitata mea este Mara Marinescu, elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”. Îi place să meargă la teatru și să citească haotic. (Adina Popescu)
Despre timp s-a vorbit în toate timpurile și cred că orice om se gîndește într-un moment al vieții lui la trecerea sa prin lume, fie că e vorba despre un program sau o dată exactă, o aniversare, fie că tema este abordată mai în profunzime. Aflăm despre el încă din copilărie (iată încă o convenție a noastră în timp), atunci cînd ni se predă existența mai multor timpuri verbale, istorice, fizice, ca mai apoi să le simțim pe propria piele pe cele personale, imaginare. Cred, totuși, că viitorul este cea mai provocatoare combinație dintre aspirație și incertitudine, care cuprinde și speranțele, și temerile, și planurile îndeplinite sau nu, și întotdeauna neprevăzutul. Cele mai palpitante faze sînt acelea din primii ani, în care meseriile visate se schimbă cu fiecare lucru nou pe care îl cunoaștem. Încă de la un an, părinții speră la o linie ajutătoare, viitorul se joacă, iar noi alegem obiectele de pe tavă. Cred că acea tavă rămîne mult timp după aceea întinsă în fața noastră.
Așa începem, mai tîrziu, să ne imaginăm din fiecare meserie cîte ceva, neîngrădiți de problemele din mințile adulte. Poate că alegerile par aleatorii, eu am trecut cu rapiditate de la cosmonaut la doctor, ca de la șapte ani să mă gîndesc serios la viitorul meu de divă, în sensul cel mai puțin vulgar. Pe la zece ani a încolțit ideea de jurnalism, apoi critica teatrală „m-a salvat” de la a spune că vreau să fiu actriță, pînă să văd scrisul ca pe adevărata soluție. La șase ani i-am explicat mamei că eu nu vreau să fac matematică, așa cum ea a continuat să mă convingă pînă în prezent, iar ea mi-a explicat ce înseamnă cuvîntul care îmi suna atît de bine: filologia. M-a convins. Inocența cu care copiii mici se concentrează doar pe lucrurile care îi entuziasmează este, cred, unul din cele mai frumoase daruri ale micii copilării, pe care ar trebui să și-l aducă aminte oricine, din cînd în cînd.
Un lucru care mă distrează uneori la viața de copil este felul în care adulții încearcă să-mi programeze viitorul (sau măcar să-l intuiască). Preocuparea lor îți dă și ție un soi de seriozitate, un prea puternic contrast între copilul cu infinite idei de viitor și noua ființă, care, deși îl conține și pe copil, e mai fragilă în neîncrederi și incertitudini. Nu e vina nimănui. Inițial nu pare de o prea mare importanță, pînă cînd aflu din senin la ce facultate voi studia, înainte să știu la ce liceu vreau să îmi petrec următorii patru ani sau sînt întrebată (de către cei ce mă văd matură) cînd dau Bac-ul și, mai ales, dacă am intrat la facultate. Sigur că de cele mai multe ori rămîn la nivelul ipotetic, mă desprind de posibilitatea adeveririi. Oricum, cred că de la „Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?” pînă la „Și la ce liceu vrei?” nu e mult. Vei afla că, dacă matematica nu te încurcă, vei ajunge la mate-info, dacă ai tăi te visează doctor, științele naturii sînt răspunsul, iar dacă nici una de mai sus nu e valabilă, probabil filologia și științele sociale sînt salvarea, deci nu trebuie să îți bați capul prea tare, căci adulții au, cu siguranță, cîteva idei încă de cînd află cîți ani ai. În continuare, nimeni nu îți divulgă ce-ți va oferi viitorul. Sper, doar, că teama și curiozitatea vor continua să coexiste fără să împiedice noi începuturi.
Cunosc oameni care privesc viitorul inerți (dacă nu chiar liniștiți), dar nu m-am regăsit niciodată în tipul acesta de neclintire. Cred că, odată cu gîndul îndreptat către ce urmează, vine și frica de necunoscut, fie că o recunoaștem din prima, fie că nu. Negocierea care apare între mine și stările care mă traversează se intensifică pe măsură ce încerc să mă conving că, orice ar fi, panica nu mă ajută. Nu am mereu argumentele la mine. E frica de lucruri pe care nu știu să le identific, pe care, oricît de rațională aș dori să fiu, nu o pot încetini mereu.
În ultimii doi ani am înțeles că lucrurile se pot schimba oricînd, dar mai ales cînd nu ne așteptăm, că planurile sînt mai mult ca să amuzăm divinitatea, dar și că schimbările neașteptate nu au mereu o continuare nefericită. Admir oamenii cu misiuni clare în minte, care par că viitorul nu îi surprinde cu nimic și nu îi încurcă la a-și îndeplini scopurile, dar m-au împlinit mult mai mult situațiile în care pur și simplu „m-am întîmplat” în jocul viitorului.
Chiar dacă frica de a fi luați prin surprindere există, nu cred că oamenii sînt pregătiți în totalitate pentru viitor niciodată. Văd asta cu fiecare zi ce trece, în freamătul și pregătirea continuă, dar nu mereu cu scop. Mă intrigă tipul acesta de efect al viitorului asupra minții. Dacă aluneci într-o perpetuă stare de alertă, nimic din prezent nu mai are farmec, iar dacă plăcerea dispare, efortul pentru o realitate inexistentă nu cred că poate constitui cu adevărat un scop. Cel puțin nu unul sănătos. Îmi pare că uneori ne lăsăm consumați de viitor. Poate că adevărata libertate vine din acceptarea ideii că viitorul este mai mult un mijloc al devenirii decît un punct terminus, în urma dorințelor fiecăruia.
Uneori viitorul se comportă asemenea unui arc, dînd impresia că e o cale lungă înainte, ca apoi să se strîngă, făcîndu-ne să-l extindem cînd sîntem „presați de timp”. Poate că senzația asta va rămîne aceeași pînă la organizarea întru o viață mai tihnită, dar uneori cred că asta este fix ceea ce dă ritmul care mă face să simt mai acut trecerea noastră prin timp. Atunci cînd mă gîndesc la borne istorice, sociale, ale umanității de pînă acum, privesc altfel viitorul, chiar dacă e o parte a trecutului meu pe care, totuși, nu am trait-o. Ce bizară e imposibilitatea de a vorbi despre viitor fără să fac trimitere la trecut… Simt fragmente întregi din el devenind punctul de pornire al viitorului, dar oamenii par să nu le recunoască întotdeauna.
Alteori, atunci cînd viitorul se transformă discret în prezent, iar rezultatul nu întrunește așteptările, după ce derulez în minte toate variantele reușite pe care mi le imaginasem, îmi spun că este de tip de caleidoscop, aidoma jucăriei pe care am primit-o pe la vîrsta de cinci ani, pe care, deși o zgîlțîiam, nu o puteam poziționa pentru a obține acel mozaic simetric, colorat, din frageda „viziune artistică”. Sigur că nepotrivirea imaginii formate cu cea închipuită mă nemulțumea doar atunci cînd nu era mai frumoasă decît cea din mintea mea. Probabil că așa se întîmplă din cînd în cînd: oricît am încerca, unele lucruri nu se așază așa cum ni le-am imaginat – uneori nici nu se mai întîmplă –, iar în locul lor rămîne un soi foarte special de liniște.
Pentru mine, viitorul e încă amorf. Poate că va căpăta o formă cîndva, dar nu tind spre predictibilitate. Sînt convinsă că asta ar confisca elementul surpriză, la care nu aș renunța niciodată. E absurd să cred că un om își poate controla în totalitate viața, iar asta este pe cît de neliniștitor, pe atît de reconfortant, cînd poate ai obosit. Locul de joacă al posibilităților, în care produsele imaginației se contopesc în ceea ce ajunge prezent. În viitor, imaginația fiecărei ființe participă și, astfel, rezultatul nu este niciodată cel intuit de o singură minte, nici măcar de cea de deasupra tuturor, cea care știe regulile dinaintea începerii jocului. Cert este că uimirea va apărea mai devreme sau mai tîrziu. Și, pînă la urmă, ce-ar fi dacă...?
Credit foto: Wikimedia Commons
