Atunci cînd fiica mea mi-a găsit sînul pentru prima oară, nici una dintre noi nu știam ce să facem. Ea s-a descurcat însă mult mai bine decît mine. A fost așa de la început. În momentul în care mi-au așezat-o pe burtă, după un travaliu lung și dureros pentru amîndouă, ea nu a plîns. Doar s-a uitat lung la mine, plină de înțelepciune și viață.
Tu de ce nu plîngi, am întrebat-o.
Abia apoi cînd au luat-o să o spele, a prins degetul medicului neonatolog și a început să scoată niște sunete similare cu plînsul. Nici acum nu insistă cu plînsul. Mai degrabă e un spectacol la care apelează cînd simte că celelalte resurse nu dau roade.
Poate că e așa pentru că mi-am dorit-o foarte mult, pentru că i-am spus că e alegerea ei dacă vrea să se dezvolte în uterul meu sau nu, pentru că am asigurat-o că dacă va rămîne, inimile noastre se vor înțelege foarte bine. Întotdeauna.
Fiica mea e cuminte, înțeleaptă și frumoasă. De fiecare dată cînd spun că sînt norocoasă, cei din jurul meu insistă că nu e vorba de noroc, ci de felul în care sînt eu, că temperamentul fiicei mele mi se datorează.
Mama mea nu m-a dorit. Nici cînd a aflat că e însărcinată, nici cînd a născut și a aflat că sînt fată și nu Mihăiță Alexandru, pe care se pregătise totuși timp de 9 luni să-l întîmpine. Băiatul ei, care urma să fie altfel decît toți bărbații din viața ei. Nu o fată, care urma să treacă prin aceleași chinuri. Astfel că atunci cînd i-au spus la spital că are o fată, mama nu a vrut să mă vadă sau să mă hrănească timp de două zile.
Eu nu îmi pot imagina așa ceva.
În adaptarea cinematografică a piesei de teatru Fiul, de Florian Zeller, personajul jucat de Anthony Hopkins îl sfătuiește destul de brutal pe fiul său să treacă peste demonii și resentimentele din trecut, că doar s-a maturizat:
Listen, if it suits you, I can easily take on the role of monster and bow to your perfection. Yes, you have suffered so much. And... Your daddy was not nice to you, nor to your momma. Fine. So what? Don't you think it's time you started growing up? Because, believe me, it is pathetic watching a man of 50 chained to the teenager he once was. If you want my advice, Peter, just fucking get over it, for God's sake. Just fucking get over it.
Cam asta îmi spun și eu destul de des, cînd mă simt copleșită de vinovăție: treci dracului peste. Căci cine să fie singura vinovată pentru că mama nu m-a vrut?
Degeaba m-a sufocat apoi cu iubire. Prea puțin și prea tîrziu, mi s-a părut întotdeauna.
Și oricum, mă întrebam de ce a vrut să-și ușureze conștiința spunîndu-mi că ea nu m-a pus la sîn timp de două zile, pînă cînd au obligat-o asistentele. Dar ce nume frumos mi-a dat, dar ce codițe mi-a făcut, dar cîte teiubesc-uri mi-a șoptit de-a lungul celor 22 de ani pe care i-am petrecut împreună.
Și am crezut-o. Și am iubit-o. Am iubit-o mult, foarte mult, cel mai mult. Am iubit-o pînă cînd nu am mai știut dacă o iubesc pe ea sau ideea de ea, de o mamă care să-și fi dorit să mă vadă imediat după ce m-a născut, așa cum am făcut eu cu fiica mea, de care mi-era și mi-e dor și cînd o țin în brațe.
Mamele. Mame eroine, mame bune, mame biologice, mame adoptive, mame nebune, mame care își pun amprenta pe temperamentul și personalitatea noastră.
Părinți care ne trasează firul vieții.
Am prieteni care merg la psiholog și uneori chiar se străduiesc să găsească în părinții lor vinovații pentru toate eșecurile, dramele, nesiguranțele și neiubirile care îi fac să se vadă distorsionați în oglindă.
De multe ori, îmi dau ochii peste cap și am impulsul de a reacționa ca personajul lui Anthony Hopkins.
Și oricum, ce nevoie avem de psiholog? Ce, nu avem prieteni? Nu există cărți, amanți, copii, frați cărora să le vărsăm veninul copilăriei noastre?
Și apoi trec pe lîngă mine pe stradă. Pe lîngă cea care ar fi trebuit să fiu eu, senină scoțînd-o pe mama - care nu ar fi ales să părăsească lumea asta și pe mine mult mai repede decît ar fi trebuit - în oraș, alături de fiica mea, nepoata ei, care se va fi rugat de noi să-i luăm vată pe băț. Un nor pufos și dulce de tot, pe care eu l-aș înghiți dintr-o dată. Dar nu sînt suficienți nici toți norii de vată de zahăr din lume să șteargă amărăciunea unor amintiri de neiubire și nedorință.
Apoi mă gîndesc la iertare. În luna femeii, în luna mamei, în această primăvară necruțător de frumoasă. Numai că nu găsesc iertarea în mine, așa cum nu am găsit-o nici pe mama cînd am fost prima și ultima oară la mormîntul ei, să-i aprind o lumînare, după înmormîntarea de pe 8 martie 2011.
Găsesc iubire. O iubire oarbă, nestrămutată, pentru ea și pentru mine, mamă și fiică, cele care n-am fost, dar am fi putut fi.
Nu găsesc nici ură.
Ura am păstrat-o pentru Madame Bovary, pentru Virginia Woolf și pentru toate femeile, fictive sau reale, pe care iubirea le-a plictisit într-atît încît au devenit mici, mici de tot, iar viața le-a rămas mare.
Și nu e doar ură, ci un dispreț sincer, provenit dintr-o intenționată lipsă de înțelegere și empatie.
Cum aș putea înțelege și disculpa o femeie care a ales să-și îndese buzunarele cu pietre și să se facă pierdută într-o apă, cînd avea parte de o cameră doar a ei și un soț iubitor și stabil ca un far, care-i lumina valurile carierei.
Chiar dacă lumea, da, se prăbușea în jurul ei. Chiar dacă nici mie nu-mi place James Joyce, dragă Virginia, dar pe mine nici nu mă doare celebritatea lui.
Pentru că nu o pot urî pe mama, mi-am găsit alte femei pe care să le urăsc.
Și am încercat să-i salvez, cu orice preț, mai ales de ei înșiși, pe bărbații pe care i-am iubit. Pentru că nu l-am putut salva pe tata. Nici de el însuși, nici de iubirea pe care i-a purtat-o mamei.
Și așa, destul de greu, cu buzunarele pline de pietre ale trecutului, înaintez, nu prin apă, ci prin viață, recunoscătoare că îmi place să fiu femeie, că am o fetiță, că încerc să mă așez la o masă și să beau, din cînd în cînd, cîte-un pahar de șampanie cu Anna Karenina. Pentru început.
Rozana Mihalache este poetă. Cea mai recentă carte: Tu știai că există O balenă Solitară În oceanul Pacific Al cărei strigăt atinge frecvențe Atît de înalte Încît nimeni din specia ei Nu o poate auzi?, Editura Zugzwang, Bucureşti, 2024.
Sursă foto: Wikimedia Commons
