Ne trezim cu noaptea-n cap la San Francisco, în ideea că trebuie să ajungem pînă la ora zece dimineața la intrarea în Yosemite Park. Pe site scria că, după această oră, turiștii riscă să nu mai fie primiți din cauza completării numărului maxim de automobile care sînt admise în parc. Avem aproape trei sute de kilometri de parcurs, nu doar pe autostradă. Pornim înainte de ora șase. E încă întuneric, iar pe străzile orașului zărim din loc în loc homeleși fantomatici. N-am fi prea entuziasmați dacă ar fi nevoie să coborîm din mașină. Traversăm golful pe marele complex de poduri San Francisco – Oakland Bay Bridge, în lungime totală de peste șapte kilometri. Repet ideea că America e țara podurilor.
De pe șosea, în aurora trandafirie a dimineții, cum zicea Homer, încep să se contureze în urmă două skyline-uri: Oakland și San Francisco. În ciuda unor spații enorme nelocuite pe care le au, americanii nu s-au sfiit să construiască cîte un oraș mare foarte aproape de alt oraș și mai mare. Am în minte deja trei exemple: New Jersey e despărțit de New York doar de fluviul Hudson; centrul orașului Santa Monica e la doar 16 mile distanță de centrul Los Angeles-ului, iar între San Francisco și Oakland sînt doar 12 mile. Toate au păduri de zgîrie-nori, așa că de la distanță le poți vedea ca pe un fel de cupluri de skyline-uri. Despre downtown-ul din Oakland se spune că ar fi devenit și mai plin de homeleși decît cel din San Francisco. Noi ocolim însă întregul oraș, pe autostrăzile suburbane.
Cînd se luminează mai bine, oprim la o benzinărie. Luăm cafele și niște chips-uri de un fel pe care l-am încercat, accidental, și-n România. Par a fi cele mai puțin artificiale produse din magazin și bănuim că nu are rost să mai căutăm și prin alte locuri, pentru că tot n-am găsi ceva mai bun.
Relieful devine tot mai vălurit, iar șoseaua începe să urce. Trecem printre ferme și cîmpuri presărate cu baloți de paie. În mica așezare Mariposa, găsim un magazin, cam ca o baracă, pe care scrie Health Food & Cafe. Intrăm fără mari speranțe, dar înăuntru exclamăm de bucurie. E un magazin cîștigător, are fructe și legume proaspete, ba chiar și brînzeturi de mai multe feluri. Ne spunem că e aproape ca la Mega Image. Luăm cîteva pungi cu de toate, pentru gustări sau pentru cînd nu vom merge la restaurant. Mă gîndesc că deși nu e așa multă vreme de cînd am scăpat de penuria comunistă, ai noștri conaționali par a nu prea ști să aprecieze abundența actuală din România. Măcar ca produse alimentare.
Ajungem la intrarea în Yosemite Park, unde mașinile stau la coadă. Aflăm că fără rezervare nu mai putem trece de barieră cu automobilul. „Copiii” intră ca pietoni, iar noi găsim o parcare în apropiere, unde recuperăm ceva din somnul prea scurt de peste noapte.
După-amiază mergem la hotelul rezervat din localitatea Oakhurst. Constă dintr-un ansamblu de clădiri cu tot felul de balcoane și treceri, pe un domeniu larg, în pantă, cu grădini, alei, terase, piscine și jacuzzi. Un mic paradis, prin apropierea căruia zărim și o ciută care ne amintește de Bambi. Vizavi, peste șosea, e un magazin cu suveniruri și vechituri, în care găsești de la căni cu diverse înscrisuri, plăcuțe auto și magneți de frigider pînă la sfeșnice, chitare, săbii sau motociclete uzate.
A doua zi, pornim din nou spre intrarea în Yosemite Park, înarmați de data asta cu indispensabila rezervare. Vizităm întîi partea cu arbori Sequoia Gigantis. Dacă cei din parcul de lîngă San Francisco, din soiul Coast Redwood, erau imenși, aceștia sînt și mai imenși. Unul, pe numele său Grizzly Giant, cum am mai povestit, e cît Statuia Libertății, înalt de 63 de metri, cu circumferința de 30 de metri la bază și vechimea de circa 3.000 de ani. Ideea că o entitate vie poate ajunge la o asemenea vîrstă nu e doar uimitoare, ci și reconfortantă.
Yosemite Park e o zonă montană protejată, cu suprafața de 3.000 de kilometri pătrați, aproape cît un județ din România și de vreo nouă ori mai mare decît Parcul Național Bucegi. După vizita la arborii cei mari, ne continuăm drumul pe o șosea de munte, printr-un peisaj cam trist. Sînt păduri de conifere în mare parte arse de mai vechi incendii de vegetație. Am aflat că focurile astea sînt un fenomen curent, uneori provocat intenționat și controlat de ranger-i, care nu lasă să se adune „combustibilul” format din uscături mai mult de două decenii. Arborii de Sequoia, cum am mai scris, nu pot fi afectați de incendii, din cauza mărimii lor, ba dimpotrivă, acestea le priesc. Cenușa rezultată în urma arderii lăstărișului din jur constituie o bună hrană pentru ei. Începem să ne întrebăm unde e marele peisaj și dacă nu cumva în tot parcul vom avea parte doar de asemenea imagini, ușor dezolante. Știm totuși că atunci cînd îți iau banii la intrare, nu se poate ca americanii să nu-ți ofere și ceva pe măsura plății și a faimei locului. Bănuim că undeva ne așteaptă o surpriză, dar nu ne imaginăm unde și cum. Pînă una-alta, tot întîlnim pe marginea șoselei panouri galbene cu avertismentul: „Speeding Kills Bears” („Viteza ucide urșii“). Cică doar în ultimul an, 11 urși au fost omorîți din pricina vitezei (a mașinilor, nu a urșilor). După o pantă împădurită și mohorîtă, ajungem la o creastă cu un punct de belvedere spre cealaltă parte. Înghețăm. Priveliștea e pur și simplu colosală. Dintr-odată, Bucegii noștri, că tot vorbirăm de ei, ne par în amintire ca o simplă machetă. În fața ochilor ni se desfășoară o mulțime de vîrfuri, creste, prăpăstii, văi și cascade. Punctul central al peisajului e Half Dome, o faimoasă stîncă a cărei formă aduce cu o bucată de brînză de vaci, rotunjită în plasa de tifon din care tocmai a fost scoasă după scurgerea zerului, tăiată apoi pe jumătate cu o sfoară. Bineînțeles, e o brînză din granit, de proporții gigantice, o mare atracție pentru alpiniști. Dincolo de Half Dome se înșiră teribilele vîrfuri stîncoase ale munților Sierra Nevada: Mt. Lyell, Mt. Florance, Foerster Peak, Rodgers Peak, Gray Peak sau Red Peak, toate de peste 3.500 de metri, ba unele chiar de peste 4.000. În văile din jurul lor încă mai poți vedea largi porțiuni de zăpadă, deși e septembrie. În jos, sub noi, se deschid abisuri cărora abia dacă le poți zări fundul și în care, pe alocuri, se prăvălesc liniile albe ale unor cascade înspumate, care-și sapă traseele, neîncetat, în stînca cenușie. În fața unei asemenea naturi e greu să rămîi necredincios. De altfel, în urma acestor panorame, seara la hotel, cea mai tînără din echipa noastră de patru persoane avea să declare că a fost cea mai frumoasă zi din viața ei.
Ne continuăm drumul pe șoseaua spre Yosemite Valley, prin niște chei cît se poate de spectaculoase, și ajungem la un loc mai plat, plin de campinguri și tabere în care se adună amatorii de excursii montane și alpinism. Spre uimirea noastră, magazinul din acel loc e necîștigător. Nu înțelegem cum se hrănesc atîția alpiniști. Nu mai pierdem vremea și plecăm mai departe. Spre ieșirea din marele parc, parcurgem o șosea de munte fără parapet, cu hăuri care se cască chiar de la marginea asfaltului. Cît vedem cu ochii, sîntem înconjurați de impresionante formațiuni de batolite. Granitul s-a răcit în subsol, fără erupții vulcanice, iar apoi, împins de forțele telurice, s-a ridicat intruziv la suprafață, sub formă de domuri mai blînde sau mai proeminente (cum e Half Dome). Peste tot sînt cocoașe, bolți și platouri de granit, uneori sparte în lespezi uriașe, alteori cu straturi depuse unele peste altele ca un tort Doboș, ori formînd calote cenușii, complet uniforme, lise ca niște chelii de giganți. Mi-aș fi dorit să văd asemenea formațiuni în practicile geologice din facultate, asociate bineînțeles cu explicațiile neprețuite ale profesorilor pe care i-am avut.
Trecem prin pasul Tioga și pe lîngă un lac frumos, în punctul de cea mai mare altitudine de pe șosea, la 3.031 de metri, apoi coborîm printr-un canion grandios, spre stațiunea de schi Mammoth Lake despre care voi povesti în episodul următor.
.jpg)
