Păi, nici Chuck Norris nu mai ce a fost. Îi dă cu terenu-n cap Bruce Lee, de dincolo de mormînt. În filme se poate orice, ca în fotbal. Se poate ca Real să piardă cînd nu mai e Real. Nimeni nu se poate eterniza pe Everest, bate vîntu’ tare și e tare frig. Trebuie să cobori, ceea ce înseamnă într-un fel să mori. „Real moare”, ar fi putut scrie Ionesco dacă ar mai fi fost aici și i-ar fi plăcut fotbalul. Prima manșă din sferturile Ligii Campionilor cu Arsenal a fost ca o pedeapsă. Real s-a distribuit în rolul unei echipe modeste pentru acest nivel. Această veritabilă instituție a protipendadei fotbalului mondial a arătat îmbătrînită, după imaginea antrenorului ei, Ancelotti, acest James Tyrone care nu mai poate ieși din rolul lui de mare succes și care acum îl duce către zid. A ratat momentul să iasă din scenă la timp. Și el, și Real au făcut greșeala de a crede că succesul poate fi dus acasă și închis într-un seif. S-au drogat cu trofee, cu adulația sau dușmănia celor dimprejur. Au fost un fel de Thelma and Louise dînd lovitură după lovitură în drumul spre prăpastie. Ca în producțiile sadice, pe acest bătrîn în căutare de baston l-a mai și împins cineva pe trepte. Acel cineva s-a numit Rice, Declan Rice, un „pistolar” fabulos, două goluri de expus la Prado, secțiunea „Opere de artă care ne-au ucis”. La al doilea, un vinclu mai aprope de perfecțiune nu există. Mingea pare că accelerează la jumătatea traiectoriei, de parcă ar fi activat un motor suplimentar. În retur, Arsenal și-a permis să rateze și un penalty. Real, cinci cupe Champions în ultimii zece ani, a ieșit cuminte, fără strălucire, fără dramă din competiție. E un imperiu pe care îl pîndește un soi de ruină. Asta dacă nu va ști să se reinterpreteze precum Barcelona și PSG, cu juni care, ca oricine de vîrstă fragedă, sînt numai ambiție și cruzime. Salvarea vine prin cei care vin din urmă.
.jpg)
