În istoria culturii noastre moderne, Ioan Petru Culianu (1950-1991) este, cum ar zice englezul, one of a kind. Singur în categoria sa. Neîndoielnic, I.P. Culianu a fost un tip genialoid. Adică avea calități specifice celor supraînzestrați pentru performanță intelectuală la cel mai înalt nivel omenește posibil. Dacă îi evaluezi mintea din ceea ce a scris sau din mărturiile lăsate despre el, e limpede că ar fi putut performa excelent în orice direcție a spiritului. A pornit, însă, pe drumul istoriei religiilor pentru că a fost fascinat de Mircea Eliade, al cărui mentorat și l-a dorit cu ardoare. L-a obținut în cele din urmă și l-a onorat pînă la punctul la care, în anii de după moartea lui Eliade, nimeni nu se mai îndoia că, dintre toți discipolii, el, Culianu, este cel mai îndreptățit să fie cel dintîi. Doar că, în timp ce rolul de legatar privilegiat îi era recunoscut, se pare că el însuși nu îl mai dorea chiar așa de mult pe cît și-l dorise cu zece sau cu cincisprezece ani înainte. S-a spus apăsat că despărțirea lui Culianu de Eliade a fost determinată de revelațiile pe care ucenicul le-a avut despre trecutul politic al maestrului. Într-adevăr, multe probe indică acest lucru. Dar mai era ceva, cel puțin la fel de important. Istoria religiilor pe care o făcea Culianu era foarte diferită de cea pe care o făcea Mircea Eliade. Despărțirea de Eliade avea loc nu doar în ordine morală, ci și în ordine epistemică. Dovedind un instinct extraordinar de cercetător, I.P. Culianu a depășit stadiul „fenomenologic” eliadesc și a cercetat fenomenul religios cu abia apărutele și încă discutabilele instrumente ale științelor cognitive. Fascinat de computere și robotică (așa cum erau ele în anii ’80), Culianu a crezut că descoperirile din aceste domenii au multe – de nu chiar totul – de spus despre religii. Sigur că echivalarea funcțională a minții umane cu computerul pare un pic infantilă. Dar nu este, în nici un caz, o prostie. Mai ales dacă nu e privită reducționist în sensul în care întregul fenomen al minții este redus la operațiunile unui computer. Drumul abia schițat de acest savant, ucis la doar 41 de ani, a rămas, însă, neexplorat. Aproape nimeni dintre cercetătorii în istoria religiilor din generațiile de după el nu a urmat această direcție.
Culianu a fost asasinat în martie 1991, într-un moment în care viitorul lui arăta excelent. Urma să se căsătorească, urma să preia catedra cu numele mentorului său la University of Chicago, nu cu mult timp înainte îi venise Green Card-ul american și avea cel puțin patru cărți în diverse stadii de elaborare, deja contractate cu edituri americane. Nici azi nu știm cine și de ce l-a ucis, cu un singur glonte tras în cap dintr-un pistolet atît de mic încît putea fi foarte bine ascuns într-o poșetă de damă. Ipoteza cel mai larg susținută este aceea a crimei politice; făptuitorul (aproape sigur un asasin profesionist) ar fi fost tocmit fie de rămășițele Securității ceaușiste, fie de legionarii români din America, fie și de unii, și de ceilalți într-un parteneriat deloc imposibil. Mai sînt și alte supoziții pe piață, dar care întrunesc o susținere de tot minoritară: poate că, la unul din cursurile sale despre religii, o fi zis ceva ce a stîrnit un fundamentalist sau poate că a avut un conflict cu vreun apucat din penumbrele grupurilor care practică ocultismul. În orice caz, faptul că nici acum, la aproape 35 de ani de la crimă, nu cunoaștem nici criminalul și nici motivul crimei sporește misterul destinului său și aura legendară a posterității sale.
Ioan Petru Culianu ar fi împlinit, anul acesta, 75 de ani. Cred că e inutil să încercăm să ne imaginăm ce-ar fi fost dacă nu ar fi fost așa cum a fost. E drept, potențialul său intelectual era fabulos, iar viața i-a fost curmată exact în momentul în care Culianu întra în deplina maturitate intelectuală. Sîntem îndreptătiți să spunem că ar fi urmat o carieră excepțională și Culianu s-ar fi profilat, în deceniile ulterioare, ca unul dintre marii români din afara țării. Dar supozițiile și ghiceala nu ajută niciodată. Așa că e mai bine să rememorăm ceea ce chiar a fost sau, mai bine zis, ceea ce putem noi înțelege că a fost. Avem cărțile lui, ideile lui, mărturiile prietenilor lui...
.jpg)
