Sustenabilitatea arhitecturii poate fi abordată din foarte multe unghiuri teoretice, care fac problema relativă și interpretările dificile. Un material de construcție natural, cum este piatra, este adesea considerat mai sustenabil decît unul făurit de om, cum ar fi sticla. Dar tehnologia extragerii și prelucrării pietrei poate polua considerabil mai mult decît cea a producerii sticlei. Apoi transportul materialului de la fabrică la destinație crește diferit amprenta de carbon a acestuia. Nu în cele din urmă, consumurile asociate punerii în operă și posibilitatea de a fi reciclat ulterior conturează o perspectivă mai cuprinzătoare, dar foarte ușor de manipulat, cu privire la sustenabilitatea materialului în sine, făcînd posibilă orice afirmație. Astfel, enunțul potrivit căruia piatra este un material sustenabil poate să fie foarte adevărat, dacă piatra este adusă de la rîu și pusă în fundația gardului la 500 m distanță. Ea poate să fie falsă dacă piatra este extrasă în Brazilia și pusă în operă într-un punct diametral opus al Ecuatorului, prin Indonezia, să spunem. De aceea este important ca studenții să înțeleagă singuri problematica și să își creeze un aparat critic care să îi susțină în luarea deciziilor optime pentru sustenabilitatea clădirilor proiectate. Iată, mai jos, trei aspecte ale sustenabilității în arhitectură, enunțate de trei studente ale Facultății de Arhitectură din București.
„Arhitectura sustenabilă nu este doar un concept teoretic, ci necesită practică și experimentare. Școlile de vară ne-au ajutat să înțelegem impactul materialelor, al construcției și al resurselor utilizate. Am realizat că nu putem crea arhitectură sustenabilă fără să cunoaștem procesele reale de construcție. De ce taberele de vară reprezintă o practică sustenabilă în arhitectură?
Aceste activități sînt organizate de arhitecți, restauratori, istorici, oameni instruiți ce nu permit intervenții dăunătoare. Materialele sînt de cele mai multe ori locale și prelucrate de meșterii care lucrează direct cu ele. Proiectul este făcut în echipe interdisciplinare și aprobat înainte de execuție.
Taberele de vară sînt sustenabile în sensul cel mai întîlnit, al calității materialelor și al practicilor de intervenție și construcție, dar le consider sustenabile și din punct de vedere al efortului depus de oameni, din punct de vedere psihic și emoțional. Există un rezultat și, pe lîngă acesta, există un proces foarte împlinitor, susținut de o întreagă echipă ce este într-o continuă, nelipsită comunicare și visare la reușita muncii sale.” (Daria Grigoriu, anul al II-lea)
„Venind dintr-un oraș mic de provincie la facultate, la Bucuresti, am fost foarte surprinsă să mă văd înconjurată de șiruri interminabile de blocuri construite din beton. Ca fapt divers, fiecare dintre noi produce într-o viață circa 140 de tone de deșeuri din construcții. Pare mult, nu? În România, în jur de 90% din deșeurile de construcții sînt reciclate prin... depozitare. Pentru mine, sustenabilitatea înseamnă și grija față de spațiul în care locuim și trăim, iar nereciclarea sau depozitarea deșeurilor din construcții nu fac decît să sufoce orașele și să ne sufoce și pe noi.“ (Sabina Însurățelu, anul al III-lea)
„Sustenabilitatea care nu se bazează pe o simplitate a vieții și pe combaterea consumerismului este doar o mutare a poluării dintr-o parte a lumii în alta. De exemplu, trecerea la mașini electrice fără reducerea dependenței de transportul individual duce doar la o cerere mai mare de minerale rare, extrase în condiții adesea dăunătoare mediului și comunităților locale. Ideea este valabilă și pentru panourile solare. Oare chiar sîntem sustenabili sau doar ne cumpărăm liniștea cu etichete eco-friendly? Cred că adevărata sustenabilitate implică nu doar înlocuirea unor tehnologii cu altele mai puțin poluante, ci și o schimbare profundă a modului în care consumăm și ne raportăm la resurse, adoptînd un stil de viață mai simplu, bazat pe calitate, reutilizare și cumpătare.” (Edelina Ștefania Ciupagu, anul al III-lea)
Vedem în cele trei puncte de vedere o preocupare pentru aspectul practic al sustenabilității, experimentată în viața de zi cu zi și nu neapărat confirmată prin diplome și certificate. În ciuda existenței unui cadru de evaluare teoretică prolix și, adesea, inoperant, lipsa de sustenabilitate poate fi observată folosind simțul comun, sau acea cunoaștere tacită despre care vorbește Michael Polanyi. Un oraș nesustenabil înseamnă vara o insulă de căldură înăbușitoare, dar și un cadru antropic poluat cu gaze de ardere iarna. Este greu să evaluezi sustenabilitatea unei clădiri urbane, atunci cînd nu ai date despre construcția ei, despre materialele folosite, despre clădirea veche care s-a demolat pentru a-i face loc celei noi. Se poate spune însă despre o clădire nouă că este sustenabilă dacă a fost atent proiectată și dimensionată, construită cu materiale locale și provenite din surse regenerabile, folosind mînă de lucru locală și tehnologii nepoluante. Este important ca studenții să vadă astfel de clădiri construindu-se în număr cît mai mare și este nevoie de încurajarea și susținerea tuturor eforturilor de a construi astfel, din partea autorităților publice locale, dar, mai ales, centrale. În absența unor politici publice coerente, capabile să susțină populația și investitorii să construiască local și economic, devine ușor de înțeles de ce sustenabilitatea arhitecturii contemporane românești rămîne un miraj care se îndepărtează pe măsură ce speri că te apropii.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
