„Dacă voi nu mă vreți…

…eu vă vreu!“ – ar fi răspuns Alexandru Lăpușneanu în scurta nuvelă a lui Costache Negruzzi, cînd i s-a spus că „norodul“ nu-l vrea și nu-l iubește. „…Și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi.“ (În treacăt fie spus, e doar un exemplu din alte cîteva sute, de „informații“ memorate în școală. Pentru că, în ciuda pedagogiei moderne, dacă nu memorezi mai întîi, n-ai cum și la ce și de ce să te gîndești „cu mintea ta“.) Replica mi-a venit în minte nu doar în contextul Săptămînii Patimilor, urmată de Înviere și de Săptămîna Luminată, dar și în contextul mundan al politicii românești. În ciuda diferențelor, în această perioadă, atît într-o „lume“, cît și în cealaltă, avem de-a face cu tema sacrificiului și a învierii. Fără sacrificiul lui Hristos, n-ar fi fost Învierea. Fără sacrificiul apostolilor și martirilor, n-ar fi supraviețuit creștinismul. Or, cum nu știu politician care să nu se declare dreptcredincios mai cu seamă în preajma marilor sărbători și a alegerilor, e musai să fie ceva „de sus“ întrezărit oricît de încețoșat și pentru cei „de jos“. Nu știu dac-ați observat, dar toți politicienii (în cazul acestor alegeri, toți candidații la prezidențiale) se „sacrifică“ pentru noi. (În fine, declarativ, George Simion s-ar sacrifica doar pentru Călin Georgescu, care s-ar fi sacrificat pentru noi.) Nimeni n-o face pentru că vrea scaunul de la Cotroceni – din motive idealiste sau egoiste, dar îl vrea. În această înghesuială a politicienilor spre sacrificiu de sine pentru binele norodului, găsim trei teme ce se cuvin discutate separat deși sînt împletite – „ei“ și „noi“. Nu, nu e nici o greșeală. Nu sînt două, sînt trei! Pentru că dincolo de „ei“ și de „noi“, așa sîntem educați să gîndim – în dihotomii: „alb“ și „negru“, „ai lor“ și „ai noștri“, „băieții buni“ și „băieții răi“ ș.a.m.d. Am crescut hrăniți cu dihotomii și „ei“, și „noi“, pentru că „ei“ au fost, pînă nu demult, „noi“. Și ne gîndim prea puțin cum am ajuns aici.

Să începem cu ce ne e mai la îndemînă, ce e mai comod – „ei“. „Ei“, din perspectiva „noastră“, sînt subiect favorit de discuție în perioada electorală. Pentru că, o știm cu toții, fie sînt toți o apă și-un pămînt, deci o mocirlă, fie numa’ X ne mai poate scoate din rahatul ăsta, sau Y are el, așa, ceva, o aură mai rece, mai întunecată, deci îl ștergem din start ș.a.m.d. Foarte puțină lume face alegeri strategice, dar și atunci pentru a alege nu vreun bine, ci „răul cel mai mic“. Cît despre „ei“ din perspectiva „lor“ e greu, în general, de făcut speculații, cîtă vreme nu ești, cum se zice, „în papucii“ lor. Toți chibiții se pricep la fotbal și la politică. Și totuși, cîteva criterii rămîn irefutabile. 

Cînd Nicolae Ciucă, după ce-a pierdut rușinos în ciuda banilor pompați în el de către o mînă de incompetenți politic, a făcut un sacrificiu de lăudat, dispărînd discret de pe scenă publică. Marcel Ciolacu, în schimb, a făcut un pas în spate și doi în față, revenind în fruntea Guvernului, fără de care ar fi mazilit. Și va fi. Sau cînd, să zicem, doi oameni cu o pregătire intelectuală egală la top, concurează amîndoi pe același culoar, te-ai aștepta ca, rațional vorbind, cel care are o cotă aproape nesemnificativă în sondaje să se sacrifice într-adevăr pentru binele „nostru“ pentru a evita, pe cît posibil, un eventual tur II de coșmar. Pentru că, de la Max Weber citire, un politician „cu vocație“ nu va pune niciodată principiile etice împotriva unei etici a responsabilității. Cît despre Lăpușneanca politicii românești, care, după ce s-a definit drept un „om de echipă“, acum se sprijină pe tribunale cum se sprijinea originalul pe armata împrumutată de la turci, nu mai spun nimic. De milă și de rușine. E dureros să văd cum se mai îngroapă puțin de fiecare dată cînd deschide gura.

Greul, însă, de-abia acum începe – cînd ajungem la „noi“. Cu „ei“ e lesne, că la arătat cu degetul spre alții ne pricepem toți. Cu oglinda e mai greu. În cartea Partea diavolului, Denis de Rougemont spune: „Dacă vreți să dejucați prima viclenie a diavolului și, în același timp, pe cea de-a doua, dacă țineți cu tot dinadinsul să-l prindeți, am să vă spun unde-l veți găsi cu siguranță: în fotoliul în care sînteți așezat dumneavoastră“ (subl. aut.). Noi. Noi toți, care pe lumea aceasta așteptăm în fel și chip „învierea” poporului român, o „înviere“ mereu împiedicată, cică, de „ei“. De „ei“ pe care „noi“ i-am ales. De „noi“ care cerem sacrificii pentru țară, dar nu ne-am (mai) duce la nici un război! Să vină alții, NATO, americanii, polonezii sau francezii. Oricine, numai „noi“ nu. Alți „ei“. „Noi“ ne declarăm răspicat buni creștini, dar ne urîm unii pe alții și ne pricepem la judecat – alții. „Noi“, care ne informăm despre toate, inclusiv despre cele sfinte, de pe TikTok, așa că de filetism n-am auzit, și confundăm butoaiele cu „paști“ cu o „împărtășanie democratică“. (Pînă acum, n-am întîlnit obiceiul nici la greci, nici la antiohieni, unele dintre cele mai vechi biserici ortodoxe.) 

Să le lăsăm însă pe cele sfinte, că, oricum, marea majoritate se preocupă mai mult sau exclusiv de cele lumești, de la bani și carieră la politică, văzută exclusiv prin prisma banilor și a carierelor. Cînd vine vorba de astea, lumești, cîți ne sacrificăm dorințele și nevoile pentru alții? Cînd auzim de tăieri de sinecuri plătite din banul public, de salarii sau de sporuri, ne revoltăm, pentru că astea „ni se cuvin“. De ce să nu se sacrifice „ei“? 

Iaca de ce, măcar în Săptămîna Luminată, cînd cerurile sînt deschise tuturor păcătoșilor, cînd El s-a sacrificat pentru noi, îngăduiți-mi păcatul visării. Visez la ziua în care „noi“ vom putea vota, cu speranță, un „el“ sau o „ea“ care nu ne va mai promite lapte și miere dacă îl/o vom alege. Un politician care să nu se sacrifice pentru „noi“, ci împreună cu „noi“. Visez la un popor care ar susține un politician care să „ne“ ceară să ne sacrificăm de dragul României. Un politician precum Winston Churchill, care să ne promită doar „blood, toil, tears and sweat“ („sînge, trudă, lacrimi și sudoare“). Și un „ei“ care să ne spună, cînd țara e în ruine (și-a noastră nu e!), „Keep calm and carry-on“ („Rămîneți calmi și continuați“).

După ce al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu o victorie ce părea imposibilă, poporul britanic, văzîndu-se cu sacii-n căruță, nu l-a mai votat pe Churchill. În Săptămîna Luminată măcar, îngăduiți-mi ca, de la poporul meu, să am pretenții mai mari.

         
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).