Greu de-nghiţit sînt cei ce nu explică. Ironici, inocenţi, magi, sfinţi, spioni, ei trec de meridianul de dincolo de care nu pot fi redaţi publicităţii onoratului public decît prin trivializare: a exotismului ori a mitului. Iar într-o eră anti-intelectuală – cea prezentă, de pildă –, puţinii intelectuali sadea, ca inocenţi, sfinţi etc., sînt expuşi răpirilor exotice ori mítice. Memoria lui Ioan Petru Culianu este rezultatul unui astfel de dublu rapt.
Culianu a fost unul din intelectualii veritabili care, ca Umberto Eco ori Bruno Latour ori Peter Sloterdijk, închipuia un renascentism vivace, deci profetic dincolo de speranţă. Istoric al religiilor şi al ideilor, prozator şi eseist, filolog şi filosof, mag alb şi nu negru, el a ars la ambele capete prin era efemeră pe care a luat-o cu el plecînd din la fausse fin de siècle: suprema, extroverta, inerta istorie generală.
Gnozele dualiste ale Occidentului, prima sa postumă (1992), se concentrează aparent pe cele două capete pe care le-a ars în vitalitatea sa feciorelnică. O face cu imensă erudiţie, cu claritate şi cu entuziasmul celui care a descoperit metoda de a lămuri problemele esenţiale ale istoriei şi teoriei gnosticismului. Hans Jonas, căruia Culianu i-a dedicat un op lămuritor, scria încă în 1934 că găseşti în gnoză doar ce ai pus în ea (logicienii numesc asta eroare, dar hermeneuţii o văd ca figură ironică a destinului). După ce a urmat cursul despre gnoză predat la Milano în 1973-74 de Ugo Bianchi, Culianu s-a aplecat pînă la sfîrşit (dedicîndu-i trei cărţi, multe articole şi cursuri) asupra acestei tradiţii complicate aflate mereu pe mîna stîngă a istoriei – ca umorul, teologia apofatică şi patafizica.
„O caracteristică principală a gnosticismului, împărtăşită de celelalte curente dualiste sau pseudodualiste”, scrie Culianu, „este afirmaţia extremă şi extremistă a transcendenţei, în dauna lumii sensibile. Dacă este aceasta o formă de nihilism, atunci este vorba despre nihilismul metafizic cel mai puternic pe care-l va fi cunoscut vreodată istoria ideilor occidentale. Nihilismul modern [care devine o temă centrală a discursului filosofic prin şi după proclamarea morţii lui Dumnezeu de către Nietzsche] se caracterizează tocmai prin trăsătura sa antimetafizică: sfera valorilor (metasistemul) este totalmente negată în favoarea lumii acesteia (sistemul), dar asta înseamnă că metasistemul care garanta sensul sistemului a încetat să mai funcţioneze şi că sistemul este de-acum înainte lipsit de orice valoare, este o Befreiung in das Nichts, o eliberare în neant care înlocuieşte transcendenţa” (Gnozele dualiste, tr. Maria-Magdalena şi Şerban Anghelescu, Polirom, Iaşi, 2006, p. 302). Numind invariantele variatelor versiuni gnostice, de la Marcion la Jonas, şi propunînd o maşină generativă a tuturor acestor versiuni, gîndind pe spaţii ample însorite de Tot, Culianu vede „cum, dintr-un germene, Gnoza se dezvoltă într-un arbore ale cărui ramuri se despică în alte ramuri prin diviziune. Unele ramuri rămîn virtuale, altele cresc cu adevărat. Modelul generativ al sistemelor gnostice este în realitate un Arbore. Arborele Gnozei” (The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (tr. eng. rev. H.S. Wiesner şi I.P Culianu a Les Gnoses dualistes de l’Occident, Plon, Paris, 1990), Harper, San Francisco, p. 242).
Disociind opera lui Culianu de pînă la 1986 de cea tîrzie, a ultimului lustru al vieţii sale, Horia-Roman Patapievici scrie, hotărîtor, că „fiecare mit gnostic nu mai este gîndit ca o realizare imperfectă, aproximativă, obținută prin asamblarea unor structuri considerate a priori ca fiind mai «esențiale», ci va trebui văzut ca o «unitate sintagmatică indisolubilă» (proprie numai gnosticismului și neîmpărțită cu vreun alt sistem științific, religios etc.) […] în loc să fie căutat arhetipul unui mit, în a cărui existență unii savanți cred realiter, alții doar ex suppositione, trebuie căutată, dimpotrivă, variabilitatea lui extremă, pentru a vedea care îi este spectrul intern de toleranță logică“. „Rezultatul final al acestei discuții”, continuă Patapievici, „este că dualismul, pentru Culianu, reprezintă categoria istorico-religioasă sub care cade orice gnosticism. Principiul său general de generare este dat de exegeza inversă aplicată mitului biblic, prin punerea existenței a doi zei, în loc de unul, la originea operației de generare. Astfel se obțin toate dualismele occidentale. Cît privește gnosticismul, el se distinge în interiorul sistemului dualist prin aceea că «nu operează, ca majoritatea celorlalte specii dualiste, cu un singur mit central, ci cu două mituri dualiste, într-o succesiune temporală care le face dependente unul de celălalt și, prin aceasta, indisolubil legate» [...], importanța decisivă pe care I.P. Culianu o atașa descoperirii sale, descoperirea unei metode care, în sensul unui Lullus ori al unui Leibniz, trebuia interpretată ca fiind realiter o mathesis universalis. În opinia mea, toate senzaționalele sale propuneri de cărți, făcute unor reputate edituri academice în anii 1990-91, exprimă frenezia vertiginoasă care a însoțit în spiritul său conștientizarea semnificației acestei descoperiri” („Metoda universală a ultimului Culianu’”. Postfaţă la Gnozele dualiste ale Occidentului, pp. 343-46).
Urmîndu-l pe Culianu, încotro şi cît de departe putem merge? După cum văd eu lucrurile, în două direcţii.
Pe de o parte, Horia-Roman Patapievici scrie că, „în viziunea ultimului Culianu, totul – de la societate pînă la lume – este un sistem de obiecte ideale, dezvoltate după logica computațională binară în spațiul ideal (al cărui «loc» de manifestare este spațiul nostru mental). Cum teza identității genetice susține că procesele de generare ale tuturor sistemelor sînt, în minte, non-separabile, rezultă că orice modificare a unuia din procese va afecta imediat celelalte sisteme care, prin interacțiunea lor mutuală, fac împreună istoria. Acum, dacă admitem că religiile sînt un soi de program pe care îl rulează societatea umană, atunci e posibil să gîndim religia ca fiind mesajul privilegiat la care societatea, odată solicitată, oferă imediat un răspuns. Or, dacă pot fi efectuate schimbări în sfera religiei, atunci chiar și viitorul societăților care rulează programul modificat ar putea fi reprogramat. Asocierea experimentabilității cunoașterii cu experiența propriului spațiu mental, într-o tentativă de a depăși indecidabilitatea autistă, reprezintă ultima încercare pe care Culianu a mai apucat să o facă, în vederea soluționării întrebării cardinale a oricărei cunoașteri: care este spațiul real și concret în care toate creațiile spirituale umane sînt validate?” (op. cit., p. 363).
Pe de altă parte, jocurile minţii, the mind games care îl preocupau atît de intens pe Culianu, şi care sînt aproape predestinat de uşor să-i fie împrumutate unei combinatorii mecanice, mi se par pe cît de marţiale, pe-atît de parţiale, mai ales cînd iau în colimator Totul. Sigur, nu poţi fi prudent pînă la capăt, chiar dacă marota sistemului ţi-e proprie, justificînd analogia, dacă nu identitatea, dintre Tot şi obiectivitate. Într-un sistem astfel stabilit, jocul combinatorial trafichează experienţele din real în posibil. Ca mod de viaţă, ca experienţă transformată în posibilitatea ei, combinatoria experienţelor defineşte drogul adolescentin al condiţiei postmoderne. Asta nu înainte de a fi fost la modă în vremea structuraliştilor, a semioticienilor, a sistematicienilor generalişti (Mario Bunge, Itamar Even-Zohar...), a, în fine, unui secol căruia numai formalismele nu i-au lipsit. Acestei ere care s-a adaptat progresiv la maşinile pe care le-a creat, Culianu îi este unul din capete. În direcţia deschisă de el, înaltul joc combinatorial nu poate deveni decît progresiv mecanic. În termenii zilei, hrănirea Inteligenţei Artificiale devine scopul unei umanităţi ce se pune pe a doua treaptă a lanţului trofic.
Dar există un al doilea capăt, şi acesta îşi găseşte locul în, că altfel nu-i pot spune, real. Metoda e un instrument strict cognitiv. Pe principiul propagat de René Descartes şi James Bond – watch, bond but don’t touch! –, ea nu va încerca să atingă ce pare, inconvenabil, real. Orice metodă, dusă pînă la limita imprudenţei care este Totul, va eviscera experienţele de singularitatea lor, poate haotică, în numele unei ordini fictive şi precise. Şi nu ca preot polemic al Realului, ci încercînd să găsesc celălalt capăt al gîndirii lui Culianu, vorbesc.
A face istoria religiilor (fără religiozitate, ca Eliade; sau, altfel, ca Ioan Petru Culianu) înseamnă şi a disciplina o disciplină incertă, a clasifica pînă la os un material documentar care, odată clarificat, îl erijează pe istoric într-un maestru ezoteric (mai ales că gnoza a fost subalternă în fiecare clipă a existenţei ei). Şi orice arbore cognitiv, şi cel al gnozei, deci, leagă Atena de Ierusalim şi-i, pe pămînt, lăsat să crească în grădina lui Aristotel. Cunoaşterea „arborescentă” îşi are limite ştiute; n-am să invoc rizomul lui Deleuze spre a i le, iarăşi, devoala. Arborele gnozei e însăşi limita pe care Culianu a atins-o ca istoric al religiilor – o disciplină lipsită de riscuri, ca mai toate celelalte legănate în arborele Academiei. Dar el era şi altceva.
Există în Culianu o dorinţă de autodepăşire, de a trece în sfere – cognitive şi nu numai – încă neexplorate, poate încă nenumite. Să le spunem, dintr-una, magice. Călătorind spre-aceste (hiper)sfere, încercînd noul şi nenumitul, periclitîndu-se cu inocenţă poate perversă, poate puţin jucată ca psihodramă intimă, Culianu încerca să treacă dincolo de era efemeră pe care o construise cu atîta acribie. Aceste salturi fără plasă (ar fi trivial să le numim leaps of faith), aceste încercări strict periculoase, ni-l arată ca pe un aventurier nesăţios: pe de o parte mag (întorcîndu-se-n lumea rezonabilă), pe de alta mistic (părăsind-o), Culianu a călătorit pe corabia beţiilor hiperlucide. Şi din dualitatea lor radicală într-o zi nu s-a mai întors.
Călin-Andrei Mihăilescu este critic și istoric literar, profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității București.
Credit foto: Arhiva Tereza Culianu Petrescu
.jpg)