Nu cu mult timp în urmă, am avut ocazia să petrec o oră într-o cafenea din centrul Bucureștiului, înaintea prînzului. Spațiul, nu foarte mare, cu un mediu plăcut și cafea bună, era aranjat cu mesele suficient de aproape încît să aud ce vorbesc cei din jur. Lîngă mine, două fete o intervievau pe o a treia. Am realizat în scurt timp că era vorba, de fapt, despre o selectare de colaboratori pentru o acțiune de voluntariat, dar asta nu făcea tonul discuției mai puțin „oficial”.
Printre întrebările adresate cu voce răspicată, în acest grup cu o medie de vîrstă sub 25 de ani, au fost următoarele: ce este și ce face un influencer? Cum primești un feedback negativ? Cum ai gestiona colaborarea cu o echipă care are un stil de a munci complet diferit de al tău? Și, în final: ce întrebare nu ți-a pus nimeni niciodată? Am asistat la intervievarea a două candidate, între ele existînd zece minute de pauză, timp în care cele două fete notau pe un tabel, după o grilă bine stabilită, calitatea răspunsurilor, urmînd probabil ca, ulterior, să le selecteze pe cele care ar fi vădit calități de bun voluntar. Am observat la doritoare același discurs răspicat, în care se accentuau principiile și valorile personale, folosirea constructivă a criticilor, învățarea artei ascultării. Nu mi-am dat seama dacă lipsa de timiditate și încrederea în sine erau niște măști, despre care s-a aflat anterior că trebuie purtate pentru că dau bine și asta e imaginea pe care vor cei din jur să o vadă – a oamenilor siguri pe ei, care știu exact unde vor fi peste 5, 10, 30 de ani. Ori dacă se crede că, în mod cert, nu e o lume pentru cei sensibili, pentru „stai să văd mai exact despre ce este vorba” ori „n-am mai făcut asta, nu știu dacă mă descurc”.
Deși am avut, pînă acum, doar două locuri de muncă, ceea ce poate părea absurd pentru generațiile care vin din urmă, am fost la destule interviuri fie pentru colaborări, fie pentru un proiect nou, fie pentru a-mi schimba redacția ori natura atribuțiilor. Nimic mai stresant, aproape că nu dormeam în noaptea de dinainte, îmi pregăteam cele mai „serioase” haine ale mele (nepotrivite, aș spune acum) și speram să treacă cît mai repede totul. Ideea că trebuie, în cîteva minute, să prezinți „cea mai bună versiune a ta”, să ai răspunsuri prompte și la obiect, să crezi măcar tu că meriți postul mai mult decît ceilalți mi se părea paralizantă. Nu-mi doream decît ca, printr-un noroc, să mă aleagă pe mine, iar eu să pot dovedi pe termen lung (și foarte lung) că sînt persoana căutată. E cam ca la întîlnirile din viața amoroasă – e posibil să fie oameni de care să ne îndrăgostim în timp, observîndu-le treptat calitățile și stilul de viață și descoperind că sînt potriviți pentru noi. Din păcate, prima impresie îi sabotează de multe ori și ne face să nu le dăm o a doua șansă.
Revenind la tema acestei rubrici, vîrsta de mijloc are, printre alte plusuri, puterea de a pune un marcaj de final (sau pe aproape) acestor extenuante momente în care trebuie să-i convingi pe alții de ceea ce ești și ce faci – alții care nu sînt nici ei, așa cum credeai în vremea părului ondulat artificial și a tocurilor înalte, niște somități în domeniu. Deja ai un nume, o experiență, o suită de proiecte care te-au făcut vizibil, în sfera ta profesională, oricare ar fi aceea. Ceilalți sînt cei care vin cu propuneri sau vor să lucreze cu tine. Nu ți-ai mai actualizat de multă vreme CV-ul, nici măcar nu l-ai tradus în engleză, nu ți s-a mai cerut, nici „baza de date” nu o ai completată la zi, știi deja de unde să iei, punctual, orice om de care ai nevoie. Nepotrivirile în a lucra împreună ajung să te bucure – înseamnă mai mult timp liber pentru tine, iar viața ta nu mai depinde de o anumită colaborare.
Pe plan personal, aproape că poți scrie o carte cu titlul Cum mi-am petrecut 100 de prime întîlniri. Dorința de a fi cu cineva cu orice preț, anduranța în relații toxice și, mai ales, enorma energie depusă (echivalentul unui Nobel, Pulitzer, Booker Prize ori măcar MTV Award pentru perseverență) în încercarea de a le demonstra altora că ești cea mai bună alegere pe care o pot face au dispărut ca un desen pe nisip după un val mai coleric. Singurul lucru pentru care-ți mai faci timp este compania cuiva care poate să-ți aducă ceva în plus față de ce ai atins deja, de unul singur, după ce ți-ai dat seama că desenul de pe plajă pomenit mai sus n-o să semene niciodată cu o lucrare de Ghenie.
Ori, ca să-i conving altfel pe cei care se tem de cifrele din vîrstă că mai mereu urmează cea mai bună perioadă, după ce ani în șir ai orbecăit prin tot felul de cotloane cu o lanternă de buzunar pe care o cam lăsa bateria, pe la mijlocul spre ultima treime a vieții înveți, pur și simplu, să stai departe de camere întunecoase și să dansezi, din cînd în cînd, prin veritabile Săli ale Oglinzilor.
Credit foto: Flickr
.jpg)
