De cîte ori îl aud pe Mircea Miclea vorbind pe undeva, mă întreb cum am putut fi așa de fraieri încît să ratăm menținerea lui ca ministru, asta fără să fie vreo aluzie depreciativă la actualul ministru, Daniel David, care, în fond, este format în aceeași școală. Deunăzi am participat la o conferință organizată de Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj-Napoca, liceu pe care l-am absolvit și eu. Cred că genul acesta de conferințe, organizate de unele școli anual, în cadrul cărora invită ca vorbitori personalități din diverse domenii, cu scopul de a aduce un suflu inspirațional colectivelor proprii de profesori și de elevi, reprezintă un cîștig real. Mă bucur că practica se răspîndește și în școlile de stat, după ce a fost lansată mai ales de școlile private. De data aceasta, direcțiunea școlii, doamnele directoare Monica Bereș și Mihaela Coța, alături de ceilalți organizatori, au propus ca temă a conferinței „Starea de bine în școală” și l-au avut ca invitat principal pe Mircea Miclea.
Tema stării de bine este una dintre cele mai dezbătute în ultimii ani, multe voci reclamînd nevoia ca în școală elevii să fie fericiți, să facă ce le place. Termeni ca well-being sau mindfulness s-au asociat unui deziderat educațional idealizat de părinți și elevi într-o formulă prost înțeleasă, însă. Este cam ceea ce a spus Mircea Miclea, a cărui prezentare încerc să o rezum aici, pentru că merită să ajungă la cît mai multe urechi și minți.
Starea de bine, a afirmat domnul profesor, nu este un scop în sine. De ce? Creierul nostru înregistrează, ca pe niște coloane alăturate, pe de o parte stări, pe de altă parte rezultate. Stările sînt cele care au relevanță pe termen scurt, iar rezultatele pe termen lung. Pe termen scurt, putem rîvni la stări care ne aduc plăcere și care se obțin rapid, dar contabilizate în coloana stărilor, acestea aduc pe termen lung lipsă de rezultate, deci insatisfacție de sine. Rezultatele se obțin prin ritmuri cotidiene. Prin disciplină și efort, prin muncă și oboseală. Trăim, a punctat Mircea Miclea, într-o lume în care pe de o parte trebuie să răspundem așteptărilor celorlalți, iar pe de altă parte determinați de circumstanțe. Nu putem controla deplin aceste dimensiuni, pentru că lumea relațională nu permite unidirecționalitatea. Și este normal să fie așa, pentru că sîntem ființe sociale. Astfel încît ritmurile care conduc la rezultate trebuie să fie predominante. Iar ritmurile presupun reguli, rutină, plictiseală sau iritare uneori. Dar astfel trece timp din viață în care noi nu sîntem la butoane. Față de acestea, este normal să existe, însă, contrapuncte: stările, cele care ne asigură că ne luăm în seamă, din cînd în cînd, pe noi înșine. Mai banal spus, relaxarea, detașarea de lume, de obligații, de responsabilități. Contrapunctele, așadar stările, sînt momentele în care ne aflăm noi la butoane.
Mircea Miclea a făcut o analogie cu Faust al lui Goethe. Bătrîn, dezamăgit de lume și de limitele cunoașterii umane, acesta regretă că nu și-a trăit viața pe baza stărilor. Astfel că face pactul faustian: Mefistofel îl informează că momentul final va veni atunci cînd va rosti celebra replică „Oprește-te, clipă, ești atît de frumoasă!“. Trăiește o coloană lungă de stări, dar nici una nu îl determină să rostească replica. Abia cînd, întorcîndu-se spre lume, se dedică binelui comun și are viziunea reușitei proiectului său, rostește replica-cheie, considerînd clipa împlinirii: „Oprește-te, clipă, ești atît de frumoasă!“. Dar – surpriză! – sufletul său nu este pierdut. Deși a rostit fraza, intenția sa era nobilă și altruistă, iar îngerii îi salvează sufletul. Faust este mîntuit, în ciuda pactului cu diavolul, subliniind mesajul că omul care tinde neîncetat spre bine poate fi salvat.
Să fii mindfull permanent este o stare de loser, a mai punctat Mircea Miclea. Starea de bine este, însă, validă dacă vine ca sumă a unor rezultate, adică pe termen lung, pe măsură ce prin acestea capeți încredere în sine. Atunci ea vine firesc. Dar nu trebuie confundată cu stările de bine hedoniste, cele care în continuumul vieții trebuie să fie doar contrapuncte.
Desigur, au mai fost idei valoroase exprimate atît de domnul Miclea, cît și de alți invitați. Dar pentru că s-a bătut atît de mult apa în piuă cu nevoia ca elevii să fie fericiți la școală, mi s-a părut că acest mesaj al profesorului este relevant. Nici la școală, nici la serviciu nu mergem, în fond, ca să avem stări de plăcere în sine. Replica lui Faust nu e despre o stare, ci despre un sens. Clipa nu devine frumoasă pentru că ne face să ne simțim bine, pentru că ne provoacă plăcere, ci pentru că e momentul în care ne regăsim în ceea ce facem și simțim că nu trăim degeaba. Simțim că efortul, rutina, uneori chiar plictiseala, duc undeva. Atunci, privind în urmă, înțelegem că am construit ceva, că am fost de folos. Atunci putem spune, cu adevărat și fără teamă: „Oprește-te, clipă, ești atît de frumoasă!“ – nu pentru că fugim de lume, ci pentru că, o clipă, ne regăsim în ea.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
