În ultimele săptămîni, comentatorii au definit aproape în unanimitate „Ziua eliberării”, cum o numește președintele american Donald Trump, ca pe un Armaghedon economic. La fel și investitorii; zdruncinate, piețele financiare au impus o amînare cu 90 de zile a aplicării celor mai multe dintre noile taxe, cu o excepție importantă a taxelor impuse Chinei.
Dar ne aflăm într-o capcană narativă, dacă singura noastră opțiune este de a alege între Eliberare și Armaghedon. Ambele narațiuni presupun un „endism”: o epocă – și toate personajele, ideile și instituțiile sale – va fi înlocuită de alta. Pentru trumpiști, aceasta este o poveste eroică despre un salvator care nu este constrîns de vechile norme și care îi va reda Americii măreția. Pentru critici, e o poveste tragică a unei pierderi, dominată de personaje răuvoitoare care își urmăresc propriile interese în detrimentul binelui comun.
Dar endism-ul nu este singurul mod de a defini criza actuală. Acest moment ar putea constitui și o oportunitate de a reînnoi și a reforma ordinea mondială – cu condiția să schimbăm scenariul. Ziua Eliberării a fost un șoc, dar ce fel de șoc? Unele șocuri duc la colaps, altele provoacă o stagnare, dar nu distrug sistemul, iar altele duc la reînnoire. În acest moment, scenariul prăbușirii este predominant. Dar acest lucru s-ar putea schimba.
Mulți compară șocul Trump cu antiglobalismul care a stat la baza Marii Depresiuni. Dar analogia cu anii 1930 nu e întru totul corectă. Sistemul global era mai fragil atunci decît este acum și dispunea de mult mai puține instrumente pentru prevenirea dezastrelor. După Primul Război Mondial, SUA s-au impus ca bancher mondial, dar acest statut se baza pe un sistem bancar național supraîncălzit, subreglementat și fragil. Cînd a avut loc criza financiară din 1929, aceasta a declanșat un val de falimente care a proiectat rata șomajului la 9%. Apoi, protecționiștii s-au îngrămădit și au transformat un crah într-o mare depresiune.
După ce Legea tarifară (Tariff Act) din 1930 – introdusă de senatorul Reed Smoot și de reprezentantul Willis Hawley, și semnată cu reticență de președintele Herbert Hoover – a majorat taxele SUA, partenerii comerciali ai Americii au ripostat, iar piețele s-au prăbușit. Sistemul comercial multilateral al epocii, supravegheat de o Ligă a Națiunilor de la Geneva slabă, era la pămînt. În numai doi ani, șomajul în SUA a depășit 23%.
De atunci, „Smoot-Hawley” a devenit un sinonim pentru stupiditatea economică, pe care criticii lui Trump nu se pot abține să-l invoce. Dar, făcînd asta, pierdem din vedere alte crize, care ar putea indica narațiuni diferite; și se trece cu vederea o ironie esențială: unul dintre rezultatele Marii Depresiuni a fost crearea unor sisteme de protecție și limitare pentru prevenirea unui alt colaps. Aceste instrumente, șlefuite și actualizate de numeroasele prefaceri financiare care au avut loc din 1945 încoace, au creat realmente un sistem mai robust. În plus, ceea ce s-a întîmplat în finanțe s-a aplicat și în domeniul sănătății globale, al securității și al deschiderii interculturale.
În timp ce evocarea Marii Depresiuni promovează narațiunile despre dezastre, un alt fir narativ e aproape la fel de periculos, pentru că intervine, de obicei, abia după ce vocile catastrofice răgușesc: e narațiunea lui „a se descurca din mers”, preferată îndeobște de managerii de criză care vor doar să se întoarcă la activitatea obișnuită. O putem deja vedea cum se înfiripă, pe măsură ce partenerii comerciali se aliniază la Casa Albă sau la Mar-a-Lago din dorința de a încheia un acord. Mulți se vor oferi să plătească un tribut agresorului încruntat pentru a preveni escaladarea, făcînd concesii, precum crearea unui „țar al fentanilului” sau promisiunea de a cumpăra porumb din Iowa. Pe 9 aprilie, cînd Trump a amînat Ziua Eliberării, am putut auzi cum colectivul celor care încearcă „să se descurce” răsuflă ușurat.
Strategia din timpul crizei financiare din 2008 a fost tot una a „descurcării din mers”. La început, alarmiștii au avertizat cu privire la o repetare a crizei din 1929. Dar clasa directorială a lumii avea instrumentele necesare pentru a evita un colaps. Situația a devenit ceea ce un politolog a numit o „criză a statu quo-ului”: suficient de gravă pentru a impune un cost ridicat milioanelor de proprietari de case, grecilor și ucrainenilor, dar nu și pentru a forța o reformă sistemică. După cum s-a văzut, clasa directorială s-a bazat pe credite ieftine (relaxare cantitativă) și carbon ieftin (datorită energiei de șist și gazelor naturale lichefiate) pentru a alimenta o redresare al cărei preț a ajuns acum la scadență.
Strategia „descurcării din mers” pare eficientă la început (amintiți-vă de primele acordate directorilor executivi în 2009), dar nu reușește să rezolve problema în profunzime. Ceea ce ne trebuia după 2008 era o corecție a cursului globalizării – o reînnoire a pactului global pentru a-l face mai echitabil și mai incluziv. Evident, acest lucru nu s-a întîmplat.
„Descurcatul din mers” a funcționat pînă în 2016, cînd Brexit, prima alegere a lui Trump, transformarea interdependenței energetice în armă de către președintele rus Vladimir Putin și „naționalismul vaccinului” din era pandemiei l-au lăsat pe „Omul Davos” fără posibilitatea de a se descurca [„Davos Man” – termen consacrat de politologul Samuel Huntington, referitor la cei îmbogățiți în urma globalizării – n. trad.]. Legitimitatea globaliștilor se află de atunci în continuă scădere.
Repetăm oare erorile vechi de un secol, transformînd o criză într-un colaps? Avem de gînd să ne descurcăm iarăși din mers? Sau vom facem din acest moment un prilej de reînnoire, încurajați de recunoașterea faptului că modelul anterior de globalizare nu funcționa pentru suficient de mulți oameni?
Narațiunea reînnoirii a fost exclusă, dar istoria e plină de astfel de momente. Al Doilea Război Mondial a dus la destrămarea imperiilor și la crearea unei noi ordini mondiale. Prăbușirea Uniunii Sovietice a stimulat răspîndirea democrației în multe părți ale lumii, a dus la formularea unor noi norme cu privire la drepturile omului și a încurajat eforturile (pe atunci, limitate) de a lua în serios mediul și schimbările climatice.
Ordinea mondială avea probleme cu mult înainte de ascensiunea lui Trump. Proliferarea nucleară revenise, inegalitatea creștea, angajamentele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră băteau în retragere, iar sistemul comercial global era în derivă. Runda de negocieri comerciale de la Doha s-a încheiat în mod rușinos, iar Carta Organizației Mondiale a Comerțului devenea perimată. Dacă ne vom limita la peticirea acestei interdependențe defectuoase, ne vom alătura „descurcăreților” de după 2008.
Lumea avea nevoie de reînnoire și înainte de Ziua Eliberării, iar acum are nevoie de ea cu atît mai mult. Oricît de eronat ar fi războiul comercial al lui Trump, el nu trebuie să ducă la colaps sau la o altă victorie à la Pirus pentru clasa directorială. Calea către reînnoire începe cu un grad sporit de gîndire creativă. Ar trebui să ne concentrăm asupra globalizării de care avem realmente nevoie. Încercarea de a salva statu quo-ul globalist sau de a accepta caricatura supremației americane pe care o oferă Casa Albă nu sînt singurele opțiuni. Ambele sînt fundături – căci, în loc să cultive posibilitățile, perpetuează dezastrul.
Jeremy Adelman este director al Laboratorului de Istorie Globală de la Universitatea Cambridge.
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
