Ioan Petru Culianu

Culianu a depășit stadiul „fenomenologic” eliadesc și a cercetat fenomenul religios cu abia apărutele și încă discutabilele instrumente ale științelor cognitive.

Printre manuscrisele plurilingve ale lui K. Bulă, s-a găsit următoarea notiță de o negrăită importanță pentru istoria bulică.

El a ars la ambele capete prin era efemeră pe care a luat-o cu el plecînd din la fausse fin de siècle: suprema, extroverta, inerta istorie generală.

Jocurile minții au necesarmente mecanisme similare (pentru că modul de lucru al minții omenești și capacitatea ei au rămas neschimbate de cel puțin șaizeci de mii de ani).

Atît viața, cît și moartea lui Culianu aveau să fie citite, în mod fatal, ca niște „narațiuni fantapolitice” și proiectate în mitul unui „Giordano Bruno al timpului nostru”.

Orice cititor atent al scrierilor lui Culianu știe foarte bine că religia, în concepția sa, posedă o anumită preeminență asupra celorlalte sisteme de gîndire, în principiu identice.

Iei o mască, pui niște mănuși, iar cu ajutorul măștii și mănușilor ești într-o cu totul altă lume.

Culianu este un hotoke, o prezență iluminantă, vigilentă, cîtă vreme multe dintre textele sale problematizează cu acuitate idei ce bîntuie și astăzi.

Ar fi vrut să vorbesc despre Culianu, să spun despre el ceva mai mult decît atît și mi-am dat seama că, în special pentru generația tînără de români, Culianu a devenit un mit.

Lucra rapid şi intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fără fisură, zile şi nopţi întregi.