Pe 21 mai 1991, Ioan Culianu, un tînăr (41 de ani) și strălucit profesor de istoria religiilor de la Divinity School din cadrul Universității din Chicago, a intrat în cabina toaletei departamentului unde lucra. Cineva aflat în cabina alăturată s-a urcat pe scaunul toaletei, a țintit capul profesorului cu o Beretta de 0,25 și l-a ucis. După cum a spus Robert Stein, medicul legist al districtului Cook, „Să ucizi cu un singur foc de armă de calibrul 0,25 de la acea distanță nu e ușor”. Ceea ce a sugerat imediat că a fost vorba despre un ucigaș profesionist.
Poliția nu a avut nici o pistă de investigat. La început, au luat în calcul explicațiile la care orice investigator s-ar fi gîndit: un student supărat, implicații homosexuale, o tentativă de jaf, cherchez la femme. Dar Culianu nu a fost jefuit; era cunoscută logodna lui fericită că Hillary Wiesner, ea însăși o strălucită și șarmantă tînără profesoară; iar Culianu era foarte simpatizat de studenții săi. A ieșit la iveală, totuși, că el a fost un exilat român aflat în opoziție deschisă cu fostul regim Ceaușescu și cu succesorii acestui regim. Culianu ar fi putut să fie ucis de unul dintre membrii fanatici ai sectei cu care se afla în contact sau de unul dintre agenții supraviețuitori ai serviciului secret din România, notoria Securitate. Orice s-ar fi întîmplat, poliția din Chicago nu a putut găsi vinovatul nici azi.
Anul trecut mă aflam la București și, după ce am susținut o conferință pe un cu totul alt subiect, una dintre primele întrebări pe care le-am primit din partea publicului a fost: „E adevărat că îl cunoșteați pe Ioan Culianu? Cum explicați moartea lui?”. Am răspuns că ne-am scris cîteva scrisori, că i-am admirat opera foarte mult și că el mi-a arătat un interes flatant. Astfel, s-a dezvoltat o prietenie cordială, deși l-am văzut doar de două sau trei ori, de fiecare dată în ocazii publice. Ultima dată, cu prilejul publicării la New York a romanului meu Pendulul lui Foucault. La o masă rotundă dedicată discutării romanului, Culianu a venit să asiste împreună cu Hillary Wiesner și a fost invitat să participe și el. După aceea, nu l-am mai văzut. Cînd am aflat de moartea lui, am recitit dedicația pe care mi-o scrisese pe volumul Out of This World, pe care îl primisem cu puțin timp înainte. Mai precis, pe 4 aprilie, 1991. Și cam asta a fost tot ce am putut spune la București. Știam despre moartea lui ceea ce oricine altcineva știa, adică știam că nu se știa nimic. Am simțit dezamăgirea publicului. Ar fi vrut să vorbesc despre Culianu, să spun despre el ceva mai mult decît atît și mi-am dat seama că, în special pentru generația tînără de români, Culianu a devenit un mit. Poate chiar un simbol politic…
(Fragment din articolul „Murder in Chicago“ de Umberto Eco, apărut în revista The New York Review of Books, nr. 6 din 10.04.1997. Traducere de Sever Voinescu.)
.jpg)
