Cel din urmă mesaj pe care ni l-a lăsat acest geniu imprevizibil și derutant nu este mai puțin enigmatic. Ne amintim de argumentul său în favoarea identității sistemice a tuturor manifestărilor spiritului: „în minte, susținea Culianu, procesul de generare a religiei, filozofiei și științei nu este separabil”. Odată acceptat, acest principiu ne permite să tragem concluzia că religia și filozofia, de pildă, se pot obține una din cealaltă operînd doar mici modificări în sistemul lor de generare. Dar orice cititor atent al scrierilor lui Culianu știe foarte bine că religia, în concepția sa, posedă o anumită preeminență asupra celorlalte sisteme de gîndire, în principiu identice. Prin urmare, trebuie încă o dată pusă întrebarea – sînt toate teoriile și sistemele de gîndire echivalente? Au religia, filozofia și știința cu adevărata același statut epistemologic? În principiu, răspunsul lui Culianu este că da: da, deoarece toate teoriile sînt reductibile la „același set de proceduri computaționale”; da, deoarece ele sînt „funcțional identice”. Este răspunsul favorit al ultimului Culianu. E ușor de observat că, interpretate în mod strict, aceste afirmații conduc la relativism, deoarece, dacă referentul ontologic trebuie înțeles pur cognitiv, problema adevărului dispare. Dar tocmai relativismul, datorită modului special în care este argumentat de Culianu, ajunge în același timp nu numai să detroneze știința din relația ei tradițional-privilegiată cu adevărul (ceea ce e banal, aici e toată școala de sociologie tare a cunoașterii), ci și să aducă religia într-o paradoxală poziție de preeminență în raport cu toate celelalte sisteme de gîndire. Or, această a doua consecință nu este deloc banală.
Iată cum. E ușor de identificat la Culianu o convingere tenace: aceea că „toate presupozițiile care stau la baza funcționării societății sînt pur mitice”. Prin urmare, pentru a înțelege cît mai bine o societate ne-ar fi de folos să dobîndim cunoașterea a cît mai multe astfel de „presupoziții mitice”. Există oare un sistem de gîndire care să încorporeze în mod firesc, prin însăși natura sa, mai multe „presupoziții mitice”? Dacă ar exista, acel sistem de gîndire ar fi „cea mai bună unealtă pentru a descifra țelurile mai mult sau mai puțin ascunse ale societății”. Or, întrucît „semnificația fundamentală a unei societăți este exprimată prin mit”, „în toate formele posibile de societate”, și deoarece religia posedă în chip natural cele mai multe din presupozițiile mitice care alcătuiesc societatea, rezultă că anume religia este, dintre toate sistemele de gîndire, capabilă „să lumineze interacțiunea obscură a celor mai de bază seturi de semnificații ale societății”. Altfel spus, religia, știința și filozofia sînt echivalente din punctul de vedere al împrejurării că toate sînt sisteme de mituri, dar religia are o poziție privilegiată în raport cu toate celelalte sisteme de gîndire prin aceea că încorporează și organizează cele mai multe din miturile care fac posibilă funcționarea unei societăți. Vedem cum, prin modul în care își argumentează relativismul, postulînd că adevărul este o chestiune de credință, Culianu reușește să aducă toate teoriile la religie, și astfel să readucă religia în centrul oricărei explicații culturale, prin susținerea următoarelor trei idei: (i) orice teorie este un generator de credințe inverificabile; (ii) religia încorporează cele mai multe din credințele care organizează funcționarea societății; (iii) ontologia este echivalentă cu producerea cognitivă a realității.
Culianu nu a întîrziat să tragă concluzia acestor premise. Ea este în acord cu cele mai îndrăznețe speculații ale tînărului Culianu, referitoare la aspirațiile de mare manipulator magic ale lui Giordano Bruno. Toată viața, de la teza sa de licență, trecînd prin Eros și Magie, ramificîndu-se prin numeroase și polivalente articole și culminînd cu ultimele sale propuneri de cărți, Culianu a încercat să le înțeleagă și, într-un fel, să le justifice. Iată cum a făcut-o, în cele din urmă, ultimul Culianu. În introducerea sa la The Eliade Guide to World Religions (1992), intitulată Religion as a System, el lasă să se înțeleagă că, în interiorul oricărei societăți umane (deci și a noastră), religia funcționează ca un soi de program de computer. Programul privilegiat pe care îl rulează computerul societății este religia. E motivul pentru care societatea răspunde foarte prompt la schimbările religioase și neglijabil la schimbările de teorii științifice. Pe de altă parte, dată fiind non-separabilitatea tuturor sistemelor generate de minte, Culianu conchidea că „o schimbare în sistemul religiei va afecta imediat toate celelalte sisteme solidar generate: societate, filozofie, științe etc.”. Mesajul său este că, dacă vom face modificări voluntare în sfera religiei, atunci viitorul societăților care rulează programe modificate va putea fi la rîndul lui modificat. Pe urmele lui Giordano Bruno, care credea și el că manipularea fantasmelor poate contribui la manipularea mulțimilor, ultimul Culianu ne comunică faptul uimitor și neliniștitor că viitorul nostru ar putea fi reprogramat printr-o schimbare potrivită în programul religiei.
[...] Se petrecuse ceva cu Ioan Petru Culianu în ultimii săi ani de viață: intrase în posesia a ceea ce credea că este o veritabilă clavis universalis, o adevărată și neînșelătoare mathesis universalis. Cu oricît scepticism am examina schițele acestei științe universale, sugerate în ultimele sale cărți și articole publicate ori risipite printre hîrtiile Nachlass-ului său, trebuie să admitem că ultimul Culianu ajunsese într-adevăr foarte departe: amatorilor de mistagogii epistemologice ideea sa le putea părea a nu fi decît partea vizibilă a unui misterios și enigmatic fractal, parte activă din infinita combinație de fractali care dau consecințe palpabile în istorie. Pe de altă parte, tot ultimului Culianu îi aparține și avertismentul că aplecarea tenebroasă spre secret e o atitudine intelectuală schematică – „Istoria e un mecanism prea vast pentru a intra într-o formulă secretă”. Cu o incredibilă și demnă de invidiat grație, Culianu a știut să danseze și cu miezul, și cu dedesubturile misterului, cochetînd elegant cu franjurii, mereu solidar cu centrul.
(fragment preluat din eseul „Ultimul Culianu“, apărut în volumul Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Editura Polirom, 2003, coordonat de Sorin Antohi)
.jpg)
