Probabil că este imposibil să prezinți rapid, într-un spațiu editorial fatalmente restrîns, întreaga gîndire a lui Ioan Petru Culianu. M-am gîndit, însă, că ar fi interesant să alcătuiesc un grupaj din diverse afirmații pe care Culianu le-a făcut, în interviuri de presă, de-a lungul vremii. Am folosit interviurile reproduse în volumul Păcatul împotriva spiritului (Editura Nemira, 1999), care adună o bună parte din publicistica lui Ioan Petru Culianu. Am folosit, în primul rînd, interviul deja legendar pentru istoria presei noastre, realizat de Gabriela Adameșteanu pentru revista 22, apărut sub titlul „Lumea est-europeană, o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii” pe data de 5 aprilie 1991. Pe 21 mai, Culianu va fi asasinat. De asemenea, am folosit interviurile acordate lui Gianpaolo Romanato în 1978 și lui Armando Massarenti în 1989. Firește, titlul grupajului îmi aparține. Am socotit, de asemenea, că e important să marchez, de fiecare dată, anul în care Culianu a făcut afirmația citată. Multe sînt profetice... (Sever Voinescu)
● Foarte interesante sînt problemele cognitive dezbătute azi, toate cosmologiile. Heiddegger punea adevărata autenticitate în afara dezbaterilor cosmologice, nu? Or, tocmai asta a devenit astăzi mai interesant, datorită ipotezelor științifice, multiplicărilor. Heidegger aparține unei tradiții filozofice care trece printr-o parte a teologiei creștine (aș spune, cea mai proastă). Memento mori, meditația asupra morții, nu ține de partea cea mai fascinantă a teologiei creștine, care e multiplicarea lumilor, explicarea posibilităților necunoscute ale lui Dumnezeu, în care omul nu are nici un rol interesant. A crede că ești umanist numai pentru că te frămînți asupra problemei morții unui om mi se pare o greșeală capitală. (1991)
● Toți sîntem scriitori, incluzîndu-l și pe Einstein printre noi. Nu există nici o altă disciplină. Și în știință se spune că teoriile nu sînt acceptate pentru adevărul lor, ci pentru strategiile de a le face acceptate, pentru eleganța lor estetică. Dacă demonstrațiile lui Einstein nu ar fi fost elegante estetic, colegii lui matematicieni nu ar fi fost convinși de ele. (1991)
● Ciberneticienii spun că, la un moment dat, s-ar putea ca limbajul articulat să dispară de pe glob, înlocuit de un alt sistem de comunicare. Nu știu, însă, la cîte sute de mii de ani gîndim aici. Depinde foarte mult de dezvoltarea computerelor, care e extraordinară. Chiar și acum, unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le fac sînt așa-numitele lumi alternative. Deocamdată sînt cam primitive, dar cînd se vor dezvolta, iată cum va fi: iei o mască, pui niște mănuși, iar cu ajutorul măștii și mănușilor ești într-o cu totul altă lume. Evident, programul îți dă lumea în care ești. Dar poți să fii oriunde vrei. Și funcționezi realmente în acea lume, adică mîinile tale, prin mănuși, iau în mînă obiectele acelei lumi – simt obiectele... (1991)
● Conștiința noastră este, de fapt, un ecran tridimensional. Alții spun că ar avea mai mult de trei dimensiuni. Imaginația noastră, chiar conștiința noastră, este similară cu ecranul unui computer. Cred că sînt exact operațiile computerului care creează imagini. Analogia cu computerul funcționează în măsura în care avem și un ecran, dar pe de altă parte, noi înșine sîntem acel computer. Sigur, un computer foarte puțin stăpînit. Dar, în istoria lumii, foarte multe religii, tehnici, folclorul au căutat programul de acces la computer: adevărul, secretele minții. (1991)
● Da, poți să spui că și ele (doctrinele orientale – n. m.) sînt moduri de a acționa în niște programe speciale ale minții umane. Științific, încă nu sînt cunoscute. Sînt cunoscute anumite stări speciale ale biocurenților care circulă, numite unde alfa, unde teta și care au proprietăți foarte curioase asupra corpului. În undele teta, de exemplu, corpul nu mai reacționează la durere. Însă nu aș vrea să dau mare importanță lucrurilor acestora, pentru că nu sînt știute precis. Sînt fizicieni care au făcut cercetări. În California, e o mișcare foarte vastă, foarte interesantă, New Age, care pretinde că ar putea manipula mintea în așa fel încît să producem rezultatele dorite. Ca un fel de magie, dacă vrei, dar folosesc tehnici de bombardament subliminal. Cum e muzica dulce, moale, din magazinele mari. Ea are afirmații subliminale care te fac să cumperi, să te simți foarte bine, fericit, să intri într-o lume artificială, într-un fel de paradis. Dar conține și afirmații subliminale care să te facă să nu furi. Și sînt legi care reglementează pentru că, evident, au fost obiecții. Unii spun că asta e manipulare a conștiinței. Dar acesta este doar vîrful de aisberg de la o grămadă de tehnici. Unele tehnici de modificare a conștiinței, a subconștientului, sînt complet trăsnite, altele sînt foarte interesante: dacă în anumite situații știi formula corectă, conștiința poate da rezultate surprinzătoare, care depășesc natura. Niște fizicieni au făcut cercetări asupra unuia dintre cei mai interesanți gînditori așa-zis pozitivi – un oarecare Napoleon Heal – care își constituie cîte un grup și pe urmă umblă cu el prin foc. Umblă pe cărbuni aprinși. Stîrniți de afirmațiile lui, fizicienii au făcut cercetări ca să demonstreze că nu avem de-a face cu un fenomen supranatural. Și electroencefalogramele au arătat că dacă intri în stadiul alfa sau teta ai o anumită protecție împotriva durerii... (1991)
● Pentru noi, impactul cu Occidentul este adesea o traumă. Aș spune că deziluzia este, în multe cazuri, pe măsura imensei iluzii sub imperiul căreia priveam către voi, de la noi din țară. Pentru cei nemulțumiți de acolo, și aș zice că nemulțumiți sînt aproape cu toții, Occidentul este un fel de Eldorado, un pămînt al făgăduinței unde fiecare speră să poată ajunge într-o zi. Iar cei care reușesc lasă uneori în urmă o amintire indestructibilă, devin aproape niște figuri mitice. (1978)
● În 1972, am decis să rămîn în Italia, unde venisem cu o bursă italiană de studii. Trebuie să spun că am sosit aici animat de o profundă neîncredere în putere. Eram convins de adevărul zicalei potrivit căreia putere bună nu există. În Italia, această convingere n-a fost nici confirmată, nici dezmințită. Cred că, în general, cea mai bună putere rămîne aceea care se face simțită cel mai puțin. Aceasta este, pentru mine, definiția democrației și aș zice că, pînă în momentul de față, Italia este o țară cît se poate de democratică. Dar trebuie să ții seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce privește aspectele-i religioase în sens larg – respectiv „ideologiile” – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală, în timp și spațiu... Ideea negativității nu mi s-a relevat aici, cel mult s-a îmbogățit cu cîteva aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experiențe traumatice pentru tînărul de douăzeci și doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiați, munca manuală, indiferența și suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit... Lucrul care m-a izbit cel mai mult a fost adevărul observației făcute de un filozof german: că în Occident totul e mediat de valoarea de schimb, totul, pînă la ultima dorință, pînă la ultimul sentiment... În consecință, pînă și o religie autentic creștină, așa cum o înțelegeam eu, mi se pare că intră în criză din cauza acestui principiu comercial. În țările din Est ne aflăm în urmă în privința asta. Însă ne aflăm pe același drum. În ce mă privește, am ajuns la concluzia că, pentru moment, important e să reușești să-ți construiești un colț de lume în care să poți gîndi și scrie. Lucru deloc ușor, de altfel. (1978)
● Voi spune doar, și sper să nu ofensez pe nimeni, că acum situația din Est nu mi se pare mult diferită de cea din Occident sub raportul acelui principiu al capitalismului avansat conform căruia nimic nu mai este exceptat de la transformarea într-o marfă. Anumite curente religioase din Antichitatea tîrzie propuneau o analogie complexă. Se spunea că nici un fir de iarbă n-a fost lăsat fără un înger al lui. Astăzi, s-ar putea spune că și cel din urmă fir de iarbă își are un preț al lui. Tot astfel, și cele nevăzute: iubirea și chiar moartea. Totul nu are valoare decît în măsura în care se traduce în bani. În ceea ce privește puterea, în schimb, desigur, aici nu sînt lagăre de concentrare, există instanțe juridice, există și o opinie publică, oricît de manipulată ar fi de către mass-media, cetățeanul se poate apăra, în anumite limite... Totuși, trebuie adăugat că tehnicile de marginalizare funcționează și aici, că spațiul de desfășurare a spiritului se restrînge tot mai mult (nu întîmplător văd, peste tot în jur, cum religiozitatea apune), că puterea e tot mai concentrată, tot mai capilară, tot mai atentă, tot mai tehnocratică. Și aici, mă tem, ea tinde să devină totalitară. (1978)
● Că există un nucleu comun în toate religiile nu încape îndoială. Toate religiile își au un anumit statut particular, însă cred că o viață omenească lipsită de religie, o colectivitate lipsită de religie sînt de neconceput. Însă conceptul meu de religie e foarte amplu. Cred, de pildă, că nu există o graniță stabilă între religie, filozofie și știință. E vorba de elaborări complexe ale minții umane avînd în comun, prin modalități similare, căutarea adevărului. Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu strictețe de mit. (1989)
● Sînt născut în România și, poate, dintr-o întîmplare, aș spune, am crescut în valorile confesiunii ortodoxe, adică ale unui creștinism mai apropiat de catolicism decît de protestantism. Sînt botezat, dar nu sînt ceea ce se cheamă un practicant. Cred, însă, că meseria mea conține o profundă lecție de religie. Moștenesc această idee de la maestrul meu, Mircea Eliade, și el român și ortodox. De la el am învățat să abordez diversele religii în respectul deplin al valorilor lor și într-un spirit de profundă considerație. Numai așa mintea noastră își poate lărgi orizontul, poate ajunge la ecumenism și poate face să dispară orice urmă de rasism ori de refuz al celuilalt. Însă acesta nu e agnosticism; dimpotrivă, e o idee specific creștină. (1989)
● Cred că istoria religiilor deschide perspective imense, deoarece confruntă între ele extrem de multe realități, toate create de mintea omenească și fiecare avîndu-și valoarea sa proprie. Acest lucru îndeamnă la ecumenism, care e o încercare dificilă de deschidere către celălalt, în timp ce ființele umane înclină în genere spre localism, spre închiderea în spatele unor bariere mentale create de educație și de contextul particular în care viețuiesc. A te confrunta cu alte realități, uneori zguduitoare, bizare sau de-a dreptul respingătoare, înseamnă a-ți pune mereu în joc propriile valori și a deveni mai conștient de ele. Iar acest proces de confruntare permanentă are el însuși o mare valoare, din punct de vedere religios. (1989)
Credit foto: Emanuela Guano
.jpg)
