Cu 23 de ani în urmă am comentat, cu pasiunea specifică momentului, o parte a prozei lui Ioan Petru Culianu: Pergamentul diafan, „ultimele povestiri” adiacente și narațiunile sapiențial-existențiale de tinerețe din volumul Arta fugii, într-un context cultural în care mitul discipolului eretic al lui Mircea Eliade era amplificat de tragismul „crimei perfecte” (sau, mai degrabă, perfect conspirate...) căreia îi căzuse victimă în urmă cu un deceniu și ceva. Îi citisem și volumele despre care n-am scris: romanul SF Hesperus și romanul politico-ezoteric renascentist Jocul de smarald (în colaborare cu logodnica lui, Hillary S. Wiesner), cele patru variante la romanul Tozgrec, altele decît mica secvență din Pergament...). Ulterior, am avut acces inclusiv la o serie de scrieri autobiografice încă needitate nici pînă azi. Invitația Dilemei de a participa la acest grupaj îmi dă prilejul unui scurt bilanț evaluativ al unui savant-scriitor care a generat între timp o literatură de tip „thriller politico-ezoteric” unde apare ca personaj, în linia inaugurată de Saul Bellow în Ravelstein cu Mircea Eliade și Allan Bloom, pe fondul mutației antilegionare a exilului anticomunist tîrziu: Minoic de Caius Dobrescu (2011), Vizuina de Norman Manea (2009) sau Patria de carton. Moartea lui I.P. Culianu de Cezar Pricop (2005), la care am putea adăuga și titluri nonficționale apărute peste hotare (Il presagio. Un thriller esoterico de Claudio Gatti, 1996 și Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu de Ted Anton, 1996).
La recitirile din ultimii ani, am putut constata că prozele sale îmi provoacă aceleași satisfacții intelectuale – chiar dacă, din cauza caracterului cam arid, nu întotdeauna și artistice (cu excepția Pergamentului…, volumul său definitoriu, și a substanțialului Jocul de smarald (The Emerald Game, 1987), unde umbra lui Umberto Eco din Numele trandafirului e totuși greu de ignorat. Apropierile care s-au făcut în raport cu narațiunile lui Mircea Eliade pe linia „fantasticului” îmi par excesive, explicabile doar prin prisma discipolatului infidel. Eliade era plin de concretețe inclusiv în proza științifică, în vreme ce studiile științifice ale lui Culianu au un caracter mult mai abstract, îndatorat structuralismului și epistemologiei „anarhiste” feyrabendiene, problematica lor „eretică” bate în alte direcții (gnosticism, cognitivism, morfologia religiilor, relațiile între religie, putere și manipulare), iar prozele derivate sînt niște ficțiuni logice, atingînd în unele cazuri densitatea sapiențială a textelor lui Borges (modelul evident și asumat). Ele seduc îndeosebi prin imaginația speculativă, deși nici inteligența detectivistică, nici arta ambiguității enigmatice nu le lipsește. S-a discutat mult, cîndva, pe marginea caracterului de „istorii ieroglifice” al unor narațiuni imediat antedecembriste precum Intervenția zorabilor în Jormania și Jormania liberă, care ar fi spart, cu anticipație, „codurile” revoluției din decembrie 1989; la limită, atît viața, cît și moartea lui Culianu aveau să fie citite, în mod fatal, ca niște „narațiuni fantapolitice” și proiectate în mitul unui „Giordano Bruno al timpului nostru”. Culegerea postumă Arta fugii recuperează secvențe de dinaintea autoexilării, meditații simili-budiste și proze cu tentă hippie nu lipsite de autenticitate stranie, unde eliadismul, mai prezent decît oriunde altundeva, se manifestă pe fundal kafkian. În general, prozele acestui autor excelează îndeosebi ca ilustrări ale ipotezelor sale teoretice; ca „jocuri ale minții”, în fond. Nu li se potrivește, cred, nici catalogarea drept „literatură de idei”, pentru că sînt ele însele idei dezvoltate epic. Cea mai ambițioasă construcție se anunța a fi vastul proiect ficțional Tozgrec (scris între 1981-84, reconstituit și editat trei decenii mai tîrziu de către Tereza Culianu-Petrescu), din care s-au păstrat secvențele Grădinile lui Tozgrec, Sid și Mekor, Păianjenul Hermion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lombrosa: un megascenariu politic și ezoteric despre manipularea prin magie, desfășurat de-a lungul mai multor epoci istorice și spații geografice. Din păcate, a rămas doar în șantier. Dacă ar fi să aleg un volum din nu prea multele pe care Culianu a avut răgaz să le scrie, acesta ar fi tot hypertextul cvasi-romanesc din Pergamentul...: sinteză rafinată de obsesii personale și mister speculativ, irigată de un lirism melancolic de bună calitate. Cît privește „arta manipulării prin magie”, dezvoltată narativ în Tozgrec pînă la proporții halucinante, ea constituie – alături de „erezie” ca formă de antiputere – supratema întregii opere, fie ea ficțională sau științifică.
Locul scriitorului Culianu în literatura română e încă dificil de identificat: o identitate multiplă, iradiantă, operînd în spațiul experimentului ficțional speculativ, savant și „fantapolitic”. Rămîne oricum, ca autor, personaj și destin, un reper intelectual și o „enigmă nesplicată”.
Paul Cernat este critic literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității București
Credit foto: Arhiva Tereza Culianu Petrescu
.jpg)
