O prietenie și cîteva neîntîlniri

Cînd ne-am cunoscut (prin intermediul lui Victor Ivanovici), Néné Culianu era în penultimul an de facultate, iar eu în primul an după absolvire. Mi-a fost limpede, de la bun început, că mai tînărul meu amic era mai matur decît mine: cu o formaţie mai solidă, cu o disciplină interioară incoruptibilă şi cu vocaţie deja cristalizată. Pe de altă parte, părea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau cîteva întrebări „absolute” (adică rostite ultimativ, à la russe) despre Absolut. Bîjbîiam, cum s-ar spune, în acelaşi mister. În ce mă priveşte, eram epatat de lecturile şi înzestrările lui, acestea din urmă avînd, în mod vădit, însemnele fenomenalului. Lucra rapid şi intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fără fisură, zile şi nopţi întregi. La moment dat, m-a găzduit în camera lui din strada Turda, de o perfectă precaritate: neîncălzită în plină iarnă, cu un pat acoperit de cărţi (așa încît noi dormeam pe jos), fără anexele minimale ale unei gospodării. Néné avea aerul că nu mănîncă niciodată; dacă erai atent, îl puteai surprinde, uneori, bînd lapte cu puţină miere. Într-o noapte, l-am văzut aşezat „în lotus” lîngă maşina de scris, pentru a-şi încheia lucrarea de licență: un text despre Giordano Bruno, redactat torențial, direct în italieneşte, într-un timp record. Era, totuşi, o gazdă îndatoritoare. Împreună cu prietena mea de-atunci ne simţeam protejaţi cu grijă, ca de un frate mai mare, deşi, în realitate, „bătrînii” eram noi.

Plecarea lui definitivă m-a afectat fără a mă surprinde. Simțeam întotdeauna că aparţine altui context, că trebuia să evolueze pe o scară mai largă. Regretam însă suspendarea abruptă a unui dialog, care nu avusese răgazul de a se rotunji, de a-şi epuiza potenţialul. Întîlnirea noastră fusese extrem de vie, dar rămînea frugală, neconsumată. Dovadă e încetarea oricărei comunicări pînă în mai 1977, cînd, bursier Humboldt, la Bonn, am primit de la Culianu […] o scrisoare vag nostalgică, în care tatona perspectiva unei reîntîlniri […]. O altă scrisoare, din iunie, explică, totuşi, imposibilitatea întîlnirii anticipate în mai […].

A urmat o tăcere de șase ani. A treia scrisoare m-a găsit la Heidelberg, invitat de aceeaşi Fundaţie Humboldt, într-un moment în care, în ţară, devenisem șomer, ca urmare a confuzei afaceri „Meditația transcendentală”. Autorităţile româneşti îmi dăduseră un pașaport cu sugestia transparentă de a-mi transforma bursa în exil permanent. Néné, pe un ton pragmatic şi cordial, pune la cale o întîlnire în Germania care, de această dată, s-a realizat. A venit la Heidelberg, de unde, împreună cu Gabriel Liiceanu, am pornit-o cu toţii spre Paris. (Urma să-i cunosc, acolo, pe Ierunci, cărora Néné le anunţase, telefonic, venirea noastră: „Je vous apporte des primeurs”). Am petrecut, cu prilejul acesta, destul de mult timp împreună şi am discutat pe îndelete. Cu toate acestea, în mod ciudat, deşi stăteam, în sfîrşit, faţă către față așa cum ne-o doriserăm de mult, „întîlnirea” n-a mai avut loc, contactul, în loc să se refacă îmbogăţindu-se, s-a surpat. În 1977, deşi nu ne putuserăm vedea, eram încă „cuplaţi”: Néné – nesigur, suspendat între două lumi de ale căror „determinaţii” contradictorii nu reuşise, deocamdată, să scape. Eu, la rîndul meu – pendulînd între destinul întoarcerii și acela al unui eventual exil, nelimpezit profesional, aşteptînd, febril, o salvatoare surpriză. Pe scurt, eram amîndoi nefericiţi: aveam despre vorbi […].

Îmi amintesc că, în timpul unei convorbiri telefonice, Néné îmi spusese brusc ceva în sanscrită. N-am înţeles. Nu progresasem, ca el, în plan filologic, după începutul comun pe care îl puseserăm studiilor noastre orientale, la Bucureşti (am şi acum gramatica lui Simenschi, pe care Néné mi-o făcuse cadou). Mi-am dat seama că vechiul meu prieten mă testa şi că pierdusem testul. Dar chiar şi aşa, eram în continuare noi, cei de dinaintea despărțirii, cu referinţe comune, cu reguli de joc şi cu o plăcere a jocului pe care le împărtăşeam. În 1983, lucrurile se schimbaseră. Néné „se normalizase”, era integrat. Cînd încercam să reiau dezbaterile despre „Absolut” de-acolo de unde le lăsaserăm, îmi răspundea, zîmbind, că nu mai are răgaz pentru acest tip de întrebări. Se oferea, în schimb, să-mi producă reţete sigure pentru o inserare în mediile academice occidentale, în cazul – recomandabil din punctul lui de vedere – în care aş fi dorit să nu mă mai întorc în România. Ce fusese interiorizare retractilă era, acum, seninătate aşezată. […] Într-un cuvînt, nu mai bîjbîiam în același mister.

Néné refăcea – cel puţin aşa mi se părea – traseul maestrului Mircea Eliade: consimţise unei anumite conformităţi universitare, după ce debutase, ca şi Eliade, sub numele unei fulgurante autenticităţi. Or, eu crezusem că Néné avea marea şansă de a începe acolo unde Eliade sfîrşise şi că, tocmai de aceea, îi era hărăzit un „lansaj” mai amplu și mai înalt. Pe de altă parte, percepeam deja în construcţia intelectuală a prietenului meu o dimensiune aparte, rezultată dintr-o asumare, pentru mine enigmatică, a ultimelor noutăţi tehnologice: spaţii virtuale, Internet etc. Cercetările lui căpătau, în lectura mea, o insolită coloratură science-fiction.

Una peste alta, Néné continua să mă uimească, își păstra „fenomenalitatea”, dar, probabil datorită (dez)orientării mele, nu mai era un interlocutor. După 1983 am reintrat în muţenie, pînă la inadmisibilul său sfîrşit, el însuşi atît de eliadesc în fond...

În tinereţea noastră bucureşteană, a existat un episod George Bălan. Muzicologul făcea, la hotarul dintre anii ’60 şi ’70, săli pline la Ateneul Român, cu conferinţe foarte gustate mai ales pentru picanta lor subversiune mistică. Bălan avea o bună (şi pentru vremea aceea rară) bibliotecă în casa lui din Sinaia. Împreună cu Néné, pofteam acut la cărţile de-acolo şi ne duceam, din cînd în cînd, să citim, cu încuviințarea maestrului […].

Era inevitabil ca George Bălan să ajungă în vizorul Securităţii. În împrejurări de care nu-mi amintesc bine, s-a pus problema unei acţiuni comune în sprijinul lui. Néné a chibzuit îndelung şi, în timpul unei plimbări prin Cișmigiu, mi-a spus: „Nu mă bag. Nu e războiul meu!”. M-a frapat, în scrisoarea sa din iunie ’77, reapariţia temei războiului: Néné se simțea „dinaintea cine ştie cărei bătălii”. Mă întreb încă şi azi care va fi fost războiul acesta. N-am răspuns ferm. Dar îmi este limpede că prietenul meu era angajat într-o cruciadă patetică, a cărei miză îmi scapă și în iureşul căreia a căzut mort.

(Fragment din textul apărut sub același titlul în volumul colectiv Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Editura Polirom, 2003, coordonator Sorin Antohi. Ajustările impuse de constrîngerea spațiului editorial au fost operate de redacție.)

Credit foto: Wikimedia Commons