Am observat că după o anumită vîrstă – să zicem 40, cu puțin noroc un soi de mijloc al vieții – apar tot soiul de neputințe care la început te intrigă sau chiar te amuză, apoi încep să devină supărătoare. Încă nu sînt niște neputințe majore, evidente, nu te trezești dintr-odată neajutorat sau beteag, unele dintre ele sînt chiar subtile și aparent poți trece ușor peste ele sau te poți adapta. De pildă, poți accepta că după 40 de ani nu mai poți pierde o noapte sub nici o formă. Ai pierdut o noapte, a doua zi nu mai ești bun de nimic, îți revii într-o săptămînă. Atenție, o noapte obișnuită, fără nici o petrecere! Să te prindă zorii cu paharul în mînă și dănțuind pe mese, apoi să iei primul tramvai spre casă, deja ți se pare de neconceput. După 40, eu am descoperit cît de mult îmi place de fapt să dorm și că uneori petrec în somn „timp de calitate”, cum se spune acum. Adică am vise interesante, unele continuă alte vise, din alte nopți, așa că de-abia aștept să dorm și să văd cum se termină. Și au început să-mi placă petrecerile „de zi” – să te întîlnești cu niște prieteni la un prînz în oraș: bei un pahar de vin, te amețești ușor, fără urmări, mănînci ceva bun, mai schimbi o vorbă, afară începe să se întunece, gata, ai petrecut! Ce-ți poți dori mai mult? Nici nu mai concep să ies în oraș după ora 9 seara, mă mai sună cîte un amic: „Sîntem aici, la cîrciuma cutare, nu vii o la bere?”, mă uit la ceas, păi ce oră e asta? Gîndesc calculat – ne întindem sigur pînă la ora 1 sau 2, pînă ajung acasă, pînă adorm, se face 3, oare merită? Însă nu-mi fac probleme, am aflat că și oameni mult mai tineri, de 20-30 de ani, evită să piardă nopți. Diferența este că se refac mai repede.
Apoi, descoperi că nu mai vezi bine de aproape, că în magazine te chiombești la ambalajul produselor și totul e în ceață – apropii, depărtezi, pînă parcă-parcă zărești cîte ceva. Desigur, te adaptezi, îți pui ochelarii „de aproape”, cei pe care i-a avut și bunica. Însă vestea în sine e un mic șoc, ca orice semn de uzură a organismului tău, semne „de bătrînețe”. Nu-ți mai pică bine anumite alimente care înainte îți plăceau, eviți salata de vinete pentru că poți face o criză de fiere, dai la o parte stratul gros de maioneză care îmbracă salata de boeuf de Crăciun și ciugulești un pic din ea, doar de poftă. Știi că orice greșeală pe care o faci are consecințe. Ți-ai luat și desert la o cină la restaurant, știi că ești condamnat, toată noaptea o să te doară stomacul și o să ai arsuri, dar nu te-ai putut abține de la mousse-ul de ciocolată. Suferi, asta e, ți-ai asumat!
Mai sînt și micile neputințe fizice. E greu să recunoști că nu mai poți. Nu mai poți să faci ce făceai înainte, cu excepția celor care sînt foarte fit, bravo lor, îi admir. Nu poți să duci o viață semisedentară, în fața unui computer, și să ai pretenția la 40+ că poți cuceri Everestul. Eu recunosc că nu mai pot urca pe munte. Mi-aș dori să mai ajung măcar o dată la cabana Mălăiești, deși cabana asta a devenit un soi de Mecca a plimbăreților tineri, încălțați în converși, a celor care pot. Îmi place valea aia, e nespus de frumoasă, cel puțin în amintirea mea. Îmi fac în minte tot felul de trasee – să urc pînă la Babele cu telecabina, după care hai că pînă la Omu m-aș descurca, nu e mare diferență de nivel, după care să cobor la Mălăiești. Pe de altă parte, îmi dau seama că s-ar putea să nu mai ajung la Mălăiești niciodată.
Mai sînt și micile neputințe sociale. Nu mai poți purta un dialog cu cei foarte tineri și să fii foarte cool în ochii lor. Pentru că te văd bătrîn. Și eu la 15-16 ani îi vedeam bătrîni pe cei de peste 45 de ani. Îi vedeam bătrîni și pe cei de 30. Asta e, trebuie să accepți asta, pentru ei ești dumneavoastră, ești o doamnă, bine că nu ești încă o mamaie. Mai grav e faptul că nu-i mai înțelegi – că vorbesc de muzici și cîntăreți de care nu ai auzit niciodată, de festivaluri la care nu vei ajunge, de aplicații de dating pe care nu le vei mai testa niciodată, că și-au creat o lume pe TikTok în care nu vei putea pătrunde. Eu am un avantaj – e adevărat că nu mai pot urca pînă la Mălăiești, dar măcar sînt gamer, joc jocurile lor, știu ce mai e nou pe PS5. Iar cînd discutăm despre The Last of Us și despre The Witcher, îmi dau seama că am crescut în ochii lor, nu-și puteau imagina că doamna asta în curs de a se transforma în mamaie poate să joace jocuri pe consolă și nu joacă doar Mahjong.
Dar mai sînt și neputințele pur personale. Lucruri pe care nu le-ai făcut la vremea lor și nu mai poți să le faci, e prea tîrziu. Oare? N-am reușit să-mi iau permisul de conducere anul trecut – am încercat de două ori, m-am pierdut la examen, am picat în mod rușinos doar pentru că am avut senzația că cei doi polițiști de 20 și un pic de ani se uitau la mine cu milă încă de dinainte să urc în mașină, ce mai vrea și „doamna” asta, nu sînt destule mașini în trafic? Mi-au tremurat mîinile, genunchii și normal că m-au picat. Au simțit de la bun început nesiguranța, deși mi-am dorit foarte mult să șofez. Încă îmi doresc și cred că pot să o fac. Dar m-am lăsat păgubașă, mi-am zis că poate altă dată (într-o altă viață?), că mai fac o dată școală, mai încerc. Însă am șofat aproape o jumătate de an alături de instructorul meu, am cunoscut, în sfîrșit, orașul meu de la volanul mașinii (ceea ce îmi doream din copilărie), „m-am băgat”, m-am enervat și am înjurat ca un șofer veritabil. Pentru mine, orele de șofat au fost ore de terapie – mi-au spălat creierul și mi-au alungat grijile, anxietatea, pentru că trebuia să fiu atentă și să mă concentrez doar acolo, la trafic și la coordonarea mișcărilor. În plus, mi-am demonstrat că încă mai pot să învăț – am luat sala cu punctaj maxim, deci nu sînt în curs de sclerozare și mamaiezare, cu memoria stau încă bine. Așadar nu am permis, dar cred că a fost, totuși, o mică victorie. Chiar acum am ieșit să pornesc un pic mașina pe ger, bordul mi-e deja familiar, îmi place cînd învîrt cheia, ce-aș mai lua-o din loc!
Dacă ești un om anxios, cum sînt eu, după 40 de ani anxietatea se accentuează, orice semn de uzură fizică și psihică te pune în permanență în alertă. Apar tot felul de frici de niciunde, nu le aveai înainte, nu știi cum să le înfrunți. De pildă, la mine frica de zbor, care era neglijabilă înainte de 30 de ani, s-a accentuat atît de mult încît sînt în stare să merg 1.500 de kilometri cu mașina/trenul/autocarul doar ca să nu fiu nevoită să urc pentru două ore într-un avion. Dacă chiar trebuie să o fac, o fac, cu mult stres înainte și cu pastile. Însă îmi dau seama că mă autosabotez, că ratez destinații unde chiar mi-aș dori să ajung. Mai nou, a apărut și frica de a călători de una singură – după ce am călătorit singură toată tinerețea mea, am stat o lună în Albania de una singură și a fost o lună fabuloasă în care am înțeles mai multe despre mine decît oricînd. Îmi dau seama că, încet-încet, mă retrag într-o pătrățică în care să mă simt în siguranță și confortabil. În februarie, îmi planificasem o mică vacanță în sudul Spaniei (unde îmi doresc de mult timp să merg), de una singură, pentru că așa s-a nimerit, și n-am reușit să plec. Mi-am găsit scuze, motive – „acum nu e momentul!”. Mi-am dat seama că e o neputință, dar tot am luat-o ca pe o mică victorie – măcar mi-am făcut un itinerar, m-am plimbat cu Google Maps prin locurile pe care mi-aș fi dorit să le văd și m-am apucat să învăț spaniolă de la 0, am avansat de atunci, îmi place limba. Am visat frumos și am pierdut niște bilete de avion, cumpărate foarte ieftin, la reducere, nu-i mare lucru! Însă îmi amintesc cum plecam în urmă cu 25 de ani la mare, în miezul nopții, cum mă urcam în tren doar în costumul de baie și niște haine trase la repezeală pe mine, cu un rucsac cu trei casete cu Pink Floyd, Beatles și nu știu ce compilație flower-power pe care speram să le ascult pe casetofonul cuiva de prin 2 Mai sau Vamă. Unde a dispărut toată această spontaneitate? Toată această bucurie? Chiar murim treptat, de la un an la altul?
P.S. Pentru spontaneitate, vă recomand clipurile călătorului britanic Simon Wilson – ce-i drept, nu are încă 40 de ani, dar e revigorant!
.jpg)
.jpg)
.jpg)
