E adevărat că Mega Image-urile erau goale? – despre comunismul povestit copiilor –

Tocmai m-am întors de la o întîlnirile cu copiii din clasele a V-a de la o școală din București. Întotdeuna evenimentele și atelierele cu elevii de 10-12 ani sînt cele mai simpatice, îmi dau o stare de bună dispoziție și o speranță că viitorul nostru, al tuturor, încă arată bine – copiii sînt dezinvolți, curioși, spontani, interesați să afle lucruri noi și, mai ales, citesc mai mult decît majoritatea adulților (în parte, pentru că îi obligă la școală, dar și de plăcere). Adolescenții dintr-a VII-a și mai ales cei dintr-a VIII-a sînt deja mai blazați și mai apatici, mai e și presiunea examenelor, e adevărat, au și alte preocupări, multă tiktokăreală, primele idile amoroase. Ingenuitatea se oprește pe undeva pe la 12 ani. Dacă într-a V-a, copiii încă vor să se facă pompieri, detectivi și, de ce nu, astronauți, cei mai mari devin mult mai pragmatici, vor să plece la studii în străinătate sau, mai ales în școlile private, să preia afacerile părinților și să se facă antreprenori. Dacă întreb, mai în glumă, mai în serios, „Și ce vei «antreprenoria» tu?“, se uită la mine sau uneori prin mine și ridică din umeri – nu știe, ceva, orice. Dar să revenim la clasa a V-a. Misiunea mea este, de obicei, să le povestesc despre profesia de scriitor (Ce face, de fapt, un scriitor? Ha-ha, scrie! Ia să vedem, doar scrie?), să le demonstrez uneori doar prin simpla mea prezență în sala lor de clasă că există scriitori vii, „în carne și oase”, adică nu au murit toți acum un secol cum își imaginează mulți dintre ei, dar și să le vorbesc despre viața în comunism, despre care am scris, de altfel, și în două dintre cele mai populare cărți ale mele. E un fel de lecție despre comunism sau comunismul-povestit-copiilor (cum erau, în copilăria mea, miturile și legendele Greciei Antice repovestite de Alexandru Mitru). Cărțile le-am scris inițial pentru adulți, pentru cei din generația mea, dar, în mod surprinzător cumva pentru mine, au prins și la copiii care sînt curioși să afle cum au trăit părinții și bunicii lor, iar profesorii le consideră educative, așa că le-au inclus în bibliografia școlară. Nu doar mie mi se pare utilă această abordare a comunismului, de la firul ierbii și din perspectiva unui copil narator – un prieten poet albanez mi-a povestit că și în țara lor, atunci cînd se vorbește despre regimul comunist, se scot în evidență doar faptele istorice și se folosește un anumit tip de discurs serios, pe un ton dramatic adecvat, ca și cum nu s-ar putea povesti despre un regim politic absurd cu umor și cu lejeritate. Ceea ce îi îndepărtează mai ales pe cei mai tineri de dorința de a înțelege perioada respectivă și istoria recentă. E adevărat, pentru copiii de clasa a V-a, comunismul e ceva SF, e de pe altă planetă sau e ceva care aparține unui trecut foarte îndepărtat, așa cum ni se păreau nouă poveștile de pe front ale bunicilor, veterani de război. E cumva de înțeles, în copilărie timpul în sine se dilată și are alte semnificații, așadar Antichitatea, Evul Mediu sau războaiele mondiale sînt amestecate într-o nebuloasă care se numește la modul generic Trecut.

Uneori încep prin a le prezenta un filmuleț documentar de propagandă realizat de cei de la studioul „Sahia“ despre Calea Moșilor, strada unde am copilărit și pe care am reconstituit-o în cărțile mele, despre cum s-au demolat casele vechi care erau „adevărate plăgi pe fața nouă a Capitaliei” și s-au construit blocurile mîndre socialiste. Mă uit împreună cu copiii la materialul video și de fiecare dată mă întreb: oare ce pricep ei din film? Dar, în același timp, mă întreb: oare ce mai pricep eu din film? Deși n-au trecut decît vreo 40 de ani, distanța dintre cele două lumi mi se pare deja uriașă, mi se pare că am trăit două vieți total distincte. Știu că pe la minutul 6 se va rîde la prim-planul unei babe căreia i se pune părul pe bigudiuri în noul și luminosul stabiliment socialist numit Coafor, babele sînt la fel indiferent de vremuri. Copiii observă însă alte detalii, cum ar fi faptul că strada e „mai puțin colorată” decît străzile din zilele noastre (oare de ce? ați remarcat că nu există reclame?) sau că „toate mașinile sînt la fel”. Dar și că „sînt mai mulți oameni pe stradă, oamenii mergeau mai mult pe jos decît cu mașina”. Le explic că, în general, copiii învățau la școlile din imediata vecinătate, de cele mai multe ori era suficient doar să traverseze strada. Și mai ales că nu-i ducea și nu-i aducea nimeni de la școală. Toți cei 30 de copii din fața mea sînt transportați la școală cu mașina, rareori cu un mijloc de transport în comun, nu-i nimic neobișnuit aici, am fost în școli unde am întîlnit copii bucureșteni care nu au călătorit nici măcar o singură dată cu tramvaiul sau metroul. Apoi îi rog să-mi spună ce știu ei despre comunism din poveștile de familie. Toți știu despre faptul că nu se găsea mîncare și că erau cozi pentru produse de strictă necesitate, însă nu au o dimensiune a dezastrului, la un moment dat un băiețel dintr-o altă școală m-a întrebat cu uimire: „E adevărat că toate Mega Image-urile erau goale?”. Și eu încerc să găsesc comparații pe înțelesul lor – imaginați-vă că vă treziți la ora 5 dimineața ca să stați cîteva ore la coadă la McDonald’s și toți burgerii se termină chiar în fața voastră, nu „mai prindeți” nici unul. Apoi le dau o idee despre raționalizare – imaginați-vă din nou că stați la coadă la Mc și nu aveți voie să cumpărați decît un singur Mc Puișor și o porție mică de cartofi prăjiți. Deja comunismul devine detestabil pentru ei. O fată îmi spune că a aflat de la bunica ei că nu erau gaze și că aștepta noaptea ca să gătească. Un băiat îmi povestește cum și-a reparat un unchi mașina folosind un ciorap de damă. Un alt băiat știe că „într-o duminică, aveau voie să alimenteze doar mașinile cu număr cu soț, în duminica următoare, cele fără soț”. Ai aflat tu ceva, rîd eu, dar partea proastă e că nici benzină nu se găsea. „Nu erau decît două ore de program la televizor.” „Nu erau decît zece minute de desene animate.” „Oamenii nu aveau voie să călătorească în străinătate.” „Oamenii nu aveau voie să vorbească tare pe stradă sau să-l înjure pe Ceaușescu. Și nici la școală!” „Oamenii nu puteau vorbi la telefonul mobil decît trei secunde, după care trebuiau să închidă, să sune din nou, încă trei secunde...” Stai un pic, asta e din alt timp! – mă amuz eu, faza cu cele trei secunde gratis a fost după 1990, cînd apăruseră deja celularele, iar abonamentele erau foarte scumpe. În comunism nu existau telefoane mobile, le explic cum arăta și cum funcționa un telefon cu fir, unii au văzut, alții nu. Un băiat susține că bunicul lui avea un telefon cu fise la el acasă. Imposibil, îi zic că acelea erau telefoanele publice, de pe stradă. Îmi dau seama că li se pare cu adevărat incredibilă absența tehnologiei, ei chiar nu-și pot imagina viața fără telefoane inteligente, fără tablete și computere, dar mai ales fără Internet. Deși nu se mai joacă nimeni „în spatele blocului”, jocurile copilăriei au supraviețuit cumva – aproape toți copiii din clasa a V-a au jucat cel puțin o dată v-ați ascunselea, leapșa, chiar și „Țară, țară, vrem ostași!“. Din nou, li se pare inacceptabil să fie bătuți de către profesori la școală și îi fascinează acest subiect – profesori care trag de păr și le împart elevilor castane, le dau cu catalogul în cap și cu linia la palmă. Încet-încet, reconstruim împreună viața domestică din comunism ca într-un puzzle. La final, îi întreb: voi ce credeți, era mai bine sau mai mai rău ca acum? Cei mai mulți spun că „era mai rău”, dar sînt și cîțiva care cred că „era mai bine”. De ce crezi că era mai bine? – îl întreb pe un băiat. „Pentru că exista mai multă industrie, mai multe fabrici care produceau multe mărfuri și care după 1990 s-au distrus.” Cine ți-a zis asta, bunicul? Da. Oftez – îmi dau seama că mai există o singură generație în viață care poate să deformeze într-un mod subiectiv realitatea. Pînă cînd aceasta n-o să dispară, Ceaușescu încă n-a murit, e printre noi.