Dincolo de granițe

Cînd am aflat că am intrat în sfîrșit în Schengen, cu drepturi depline, alături de vecinii noștri bulgari, primul meu gînd s-a îndreptat către gardul încropit rudimentar din bețe, pietre și mai știu eu ce alte rămășițe aduse de mare, de la capătul plajei din Vama Veche, de care atîrna o pancartă – „Zonă de frontieră. Trecerea strict interzisă”. Și m-am gîndit că gardul acela o să dispară și că în curînd voi face acea lungă plimbare pe care mi-o imaginam de mult, pe plajă, fără nici un un scop anume, între Vama Veche și Durankulak, prima localitate bulgărească de după graniță. În acel prim moment, nici nu am realizat că „desființarea” granițelor, înseamnă, de fapt, că vom ajunge mai repede la Viena și, implicit, în Europa de Vest (adică acolo unde am visat să ajungem atîția ani în timpul regimului comunist!), m-am bucurat că voi ajunge mai repede în Bulgaria unde oricum mergeam de două-trei ori pe an, în vacanță, însă fără să mai pierd timp cu cozile și controalele de la punctele de trecere a frontierei.

Desigur, povestea cu gardul din Vama Veche este una simbolică (cu atît mai simbolică cu cît ambele țări au făcut parte din fostul bloc comunist și au un trecut comun). Însă pe mine, una, ideea de graniță, dar mai ales cea de trecere a graniței care implică mirajul lumii de Dincolo, m-a emoționat profund mereu. Pentru că am copilărit într-o țară care era o pușcărie, iar cînd aveam 8-10 ani nu-mi imaginam că voi trece vreodată dincolo de granițele țării mele, frontiera României era capătul lumii acesteia, de acolo începea Celălalt Tărîm. De altfel, cunoșteam puțini oameni care ieșiseră din țară, cei mai mulți dintre ei călătoriseră tot în țări foste comuniste, pînă în Cehoslovacia sau RDG. Chiar și taică-miu fusese odată într-o excursie cu trenul pînă la Sofia, i se aprobase greu dosarul, pașaportul, îl rugasem să-mi aducă de acolo o păpușă Barbie pe care mi-o doream nespus (pentru mine tot ce era Dincolo însemna opulență, bunăstare, Nekermann), am fost dezamăgită cînd am aflat că nici la bulgari nu se găseau păpuși Barbie și că, în principiu, mizeria și sărăcia erau cam la fel ca la noi. Erau cîțiva care ajunseseră prin Iugoslavia și descriau totul ca pe un vis – în primul rînd, se găsea mîncare din belșug! –, oamenii erau mai liberi, mai relaxați, iar un sejur la Adriatica era de-a dreptul exotic. Bunica mea de la Cluj cînd mai cosea cîte o rochie, o fustă, primea uneori de la vecinele ei unguroaice, în loc de bani, produse din Ungaria pe care ele, la rîndul lor, le primeau, în pachete, de la rudele lor de acolo, cum ar fi budincile de vanilie sau de ciocolată, le păstram doar pentru ocazii speciale. Dacă mă luam doar după gustul acelor budinci, era clar că și Ungaria, față de România, era un paradis.

Apoi, mai era „fuga peste graniță” despre care se tot vorbea, pe șoptite. La 10 ani, știam foarte bine că existau români care trecuseră fraudulos frontiera ca să ajungă în Occident, unii chiar traversaseră Dunărea înot. „Fuga” din țară mi se părea aventura supremă, unii oameni chiar „învinseseră” granița, zidul ăsta de netrecut care ne înconjura, alții, în schimb, fuseseră prinși sau împușcați. În plus, aveam și doi unchi vitregi care reușiseră „să fugă” în America, adică depuseseră o cerere de emigrare la Ambasada SUA și, după patru ani în care aproape că fuseseră linșați de sistem, printr-un miracol, li se aprobase. Pentru mine erau plecați pe altă planetă. Tot la 10 ani, nu cunoșteam nici un copil care să fi zburat vreodată cu avionul, iar puștii ăștia de acum care votează naționaliști și „suveraniști” zboară de la 3 ani. A zbura cu avionul însemna să te înalți sus, deasupra pușcăriei în care locuiam, iar granițele să dispară pur și simplu, să nu mai conteze, așa ceva mi se părea din nou de neconceput, din moment ce toți colegii mei de la școală își făceau vacanțele la Venus și Saturn sau la țară, „la mamaie”. Nici măcar copiii de securiști și de ștabi, chiar dacă aveau blugi sau jucării Lego primite din străinătate și mîncau friptură în fiecare zi, nu zburaseră niciodată nicăieri. Aveam o vecină care terminase chineză la Filologie și de două ori pe an pleca cu avionul în delegații în China, caramelele cu lapte și statuetele de jad pe care le aducea de acolo mi se păreau ireale, le pipăiam minute în șir, inclusiv bomboanele înainte să le mănînc.

Cuiva care nu a trăit aceste experiențe, intrarea Românei în Spațiul Schengen poate să i se pară banală, tardivă sau întîrziată intenționat de niște politicieni din Vest. În cel mai bun caz. Altora, așa cum am citit în comentariile de pe net, li se pare inutilă și de rău augur – „Vom plăti la greu pentru asta!” sau „Acum vor intra în țara noastră toți emigranții, toți nespălații, toate drogurile!”. Cum să stăm așa, cu granițele astea nepăzite? Pe ăștia din urmă i-aș închide pe toți într-o țară-pușcărie, măcar să vadă cum e (dacă au uitat). Pentru mine și pentru mulți alții ca mine, momentul aderării României la Schengen nu este doar unul istoric, dar și plin de implicații emoționale. Pentru că semnificația graniței drept „Trecerea strict interzisă!“ în sfîrșit dispare, sper pentru totdeauna.  

În vara lui 1990, imediat după „deschiderea” granițelor, am plecat împreună cu părinții mei într-o excursie la Budapesta. Aveam 11 ani. Iată cum a fost, am scris în cartea mea Vine vacanța cu trenul din Franța:    

Am luat trenul internațional dis-de-dimineață, eu n-am putut să dorm toată noaptea de atîta nerăbdare, așa că mă pregătesc să dorm în tren. Adorm, cad într-un somn foarte adînc pînă cînd mă scutură mama ca să mă trezească. „Adina, parcă voiai să vezi cum arată granița!”

Tresar din somn și mă reped la fereastră, îmi doresc să văd granița mai mult decît îmi doresc în fiecare an să văd marea. Dar sînt dezamăgită – granița nu e decît o fîșie de pămînt prăfos, ca un cîmp, cu o bucată mare de cer deasupra, al nostru și al lor. Atunci, ce-i așa mare scofală cu granița asta? Tot timpul i-am auzit pe oamenii mari care ziceau: să trecem granița, să fugim peste graniță, să scăpăm de aici! Apoi se uitau la mine și-mi ziceau: tu să nu cumva să spui așa ceva la școală! De ce e o graniță e atît de specială? Ce poate fi Dincolo? – m-am tot întrebat eu. Mă așteptam cumva ca pe graniță să crească palmieri pe care i-am văzut doar în filme, cocotieri, portocali plin de portocale și bananieri cu banane ciorchine, să văd munți și lacuri, mări și oceane, să văd animale sălbatice precum lei și tigri care trec nestingherite dintr-o parte în alta. Nimic din toate astea! Iar trenul nostru tocmai se oprește în mijlocul cîmpului. Stăm acolo vreo oră, timp în care apar vameșii unguri, sînt fioroși, cu mustață, fumează țigară de la țigară pe lîngă tren, apoi fac percheziție, ne cer pașapoartele. Trenul se urnește în sfîrșit, merge cu viteză mică, cred că aș putea să cobor și să alerg pe lîngă tren. Pînă cînd, la un moment dat, tatăl meu Anton spune: „Am ieșit din România!”. Nu știu ce a văzut pe geam, poate niște semne doar de el știute, pentru că eu nu văd nimic deosebit, același cîmp, apar și niște case. Însă pe Anton nu l-am văzut niciodată atît de emoționat. Nici măcar atunci cînd ajungem la vîrful Omu, nici atunci cînd se uită la un film rusesc și plînge, nici cînd ascultăm împreună Mozart la pickup, nici măcar atunci cînd îmi citește vreo poezie de Traian T. Coșovei. O ia pe mama de mînă și un timp stau nemișcați ca niște statui, privind pe fereastra trenului la un cîmp oarecare. „Doino, ai crezut vreodată?”, întreabă Anton, aproape în șoaptă, la un moment dat. „Că vom trece granița liberi? „Nu, n-am crezut”, zice și mama.

Vara viitoare, voi face cu siguranță plimbarea pe plajă între Vama Veche și Durlankulak, sper ca la magazinul din sat să găsesc și păpuși Barbie.