Respekt! – ce le arătăm celorlalți? –

Trebuia să merg la o gală, o sindrofie din astea cu premii și cu covor roșu, m-am uitat prin dulap și mi-am dat seama că n-am cu ce să mă îmbrac. Mi-am amintit ce spusese la un moment dat nu știu ce „vedetă”, că orice femeie care se respectă trebuie să aibă o rochie elegantă, neagră, de seară, în șifonier, apoi mi-am amintit de fetița din clasa a III-a de la Ploiești care mi-a zis în urmă cu vreo cinci ani că nu mă crede că sînt scriitoare pentru că nu port o rochie lungă, cu paiete (cum văzuse ea pe la nunți, probabil). Am deschis pentru a doua oară șifonierul – nici urmă de rochie de seară sau de vreuna cu paiete, nasol! Era una pe care o purtasem la o altă gală pe la 30 de ani, dar adevărul este că m-am mai îngrășat de atunci și mi-era mică... Desigur că m-am enervat cînd am probat-o și că mi-a stricat toată ziua, ce o fi cu obiceiul ăsta stupid de a ține în dulap haine care nu-ți mai vin de ani buni în ideea că vei slăbi în mod miraculos peste noapte? Hainele alea sînt pa și la revedere!

Dar la fel de adevărat e că speranța moare ultima, în plus mai e și nostalgia după tinerețea în care îți venea bine orice. OK, deci n-am cu ce să mă îmbrac... dar chiar îmi trebuie rochie de seară? Mă uit pe net la pozele de la gala asta din anii trecuți și văd că cele mai multe dintre gagicile pozate acolo, pe covorul roșu „la afiș”, chiar au rochii de seară cu spatele gol, despicate într-o parte, „accesorizate” și cam toate negre pentru că e cod black tie, așa scrie în invitație. Cum naiba să merg eu la gala asta și să nu mă fac de rîs, să nu fac notă discordantă pe acolo? După aia văd în poze și gagici în pantaloni... Aha, niște pantaloni eleganți am și sînt negri, am și un sacou negru pe care am dat o căruță de bani, de fapt e mai mult un blazer, dar l-am luat special pentru ocazii din astea, gale, petreceri simandicoase etc. Îl probez – surprinzător, încă îmi vine bine. Pantofi am, am niște saboți italienești luați la niște reduceri, am dat 300 pe ei în loc de 500, foarte cool, îi iubesc, i-aș pune în vitrină doar ca să-i admir, pentru că la ce tocuri au nu pot merge cu ei mai mult de 50 de metri, n-am mai mers pe tocuri din astea de zece ani, nu mă mai țin curelele... dar cine îmi zice că trebuie să merg undeva? Mă duc acolo ca să mă fîțîi și să stau pe un scaun, că așa e la gală, poate voi sta un pic în picioare, la after-party.

Aș mai avea nevoie de un top care să meargă la blazerul ăla, colind toată Calea Moșilor, intru prin vreo zece magazine, nici un top remarcabil, o vînzătoare îmi recomandă o bluză dintr-o mătăsică, „Doamnă, nu-mi dau seama, ar trebui să o port pe sub un sacou... merg la o gală!“ „Vă dau eu un sacou ca să vedeți cum vine!”, zice doamna amabilă. Da, e acceptabil, e o pată de culoare, în fond nu mă dezbracă nimeni la gală. Dar ce culoare? Ne gîndim amîndouă și tragem concluzia că albastru e o culoare cam tare pentru o gală, oul de rață e băbăcioasă, roșu prea îndrăzneț, alegem un verde, ajung acasă și probez cu blazerul meu, chiar vine bine, am încropit o ținută de gală din nimic.

Mă îmbrac, mă machiez, mă „accesorizez” un pic, pentru că n-am poșetă care să se asorteze, decid să nu-mi iau nimic cu mine în afară de telefon, pe care îl pot pune în buzunar, telefonul ține loc și de portmoneu. Iau un Bolt pentru vreo doi kilometri, ajung la locul cu pricina, nu mă pozez „la afiș” pentru că, să ne înțelegem, nu am rochie de seară cu spatele gol și strică afișul cu mine. Mă întîlnesc cu unul, cu altul, toți sîntem eleganți și parfumați, bem pahare cu vin și ne destindem, îmi dau seama treptat că am o ținută „adecvată”, nu fac notă discordantă și că mă simt bine în pielea mea asta nouă, cameleonică, „de gală”, merg mai mult de 50 de metri cu saboții italieni și încă nu-mi distrug picioarele așa cum îmi imaginam. Mă întîlnesc și cu o fostă colegă de liceu – ea chiar nu are nici o treabă cu gala asta, lucrează în cu totul alt domeniu, dar e invitată în fiecare an și vine just for fun, ca să se îmbrace elegant, arată bine, aproape ca-n liceu, luminoasă și atent machiată, sîntem cu toții într-o bulă glamour, parcă și mișcările noastre sînt coregrafiate. Participăm cu toții la un balet politicos, exact ca-n filmele alea de epocă la care rîdem de cei de la curtea de la Versailles, intrăm și în sală, se dau și premiile, nimănui nu-i pasă de premii, iar la final toată lumea felicită pe toată lumea.

Urmează și after-party, black tie, cocktailuri, fancy, frate! Mă uit la noi din afară și cumva îmi vine să rîd, oare ce ar crede un extraterestru dacă ne-ar vedea pe toți acolo, două sute de oameni împopoțonați care sorb chestii cu paiul? Și care e diferența dintre noi, două sute de artiști din secolul XXI, dintr-o capitală europeană, și vreun trib primitiv în care toți se pictează, își pun pene și belciug în nas ca să danseze în jurul focului? Nici una. Toți ne înfoiem ca niște păuni. Totul e ritualic. Și, în fond, e o nevoie profund umană – cea de mască și de a arăta ceva celorlalți pentru a fi validat, pentru a face parte din grup, din comunitate. Nimeni nu a venit acolo pentru gală sau premii – însă e o bucurie pentru toți să se îmbrace frumos și să iasă în oraș, să se pozeze, să iasă, de fapt, din rutina zilnică, aici e toată miza.

Trăim într-o societate în care ne place să arătăm, să fim pe scenă. Dacă mai țineți minte, prin anii ’90 ne arătam telefoanele mobile, ultimul hit în materie de tehnologie, la restaurant le scoteam cu importanță pe masă ca să demonstrăm că sîntem niște oameni ocupați și căutați. Acum s-au banalizat. Însă ne arătăm hainele, ceasurile, ne arătăm pe Facebook pozele din vacanțe exotice ca să crape de invidie dușmanii, ne arătăm mașinile, mai ales mașinile. Recunosc, mi-am schimbat mașina și pentru că mi-era rușine cu cea veche care se hîrbuise. Cînd mergeam la o gală sau la o petrecere, la un festival, mi-era rușine să o las în parcarea vreunui hotel mai șmecher. Pentru că știam că toți se uită și la ce mașină ai. După ce am schimbat-o, am observat și o schimbare de atitudine, deși mașina nu e una de fițe, dar arată bine, ia uite la Popescu ce mașină are, îi merge bine, ia să-l validăm noi, să facă parte din gașca noastră! Nu pot să uit un amic care conducea nu știu ce biznis, la un moment dat aveam o întîlnire și vine unul cu un Logan, iar amicul meu spune, mai în glumă, mai în serios: „Ce-ai venit la mine cu mașina asta de sărak?“.  

Mă întorc de la gală pe jos – ia uite că încă pot merge lejer pe tocuri doi kilometri, a fost chiar o seară agreabilă, parcă aș mai bea un pahar de vin, mă opresc la Mega, iau un vin ceva mai scump decît de obicei, ca să se potrivească cu ce sînt îmbrăcată, parcă și femeia de la casă se uită la mine cu mai mult respekt.