Viața satului, în Estul sălbatic

Cum arătau satele românești, mai ales cele din sud, înainte de aderarea la Uniunea Europeană? Cum arată ele astăzi? S-a schimbat ceva?

Ajungem în comuna cu pricina, arsă de soarele Bărăganului, pe la ora zece şi jumătate dimineaţa. Satul nu pare nici mai bun, nici mai rău decît altele identice, cu case înşirate de-a lungul şoselei. În afara bătrînelor care vegetează în faţa porţilor cu mănunchiuri de lalele în braţe, în aşteptarea unor muşterii inexistenţi şi a beţivilor matinali ce se cinstesc la mesele din tablă ale bufetelor, denumite invariabil „cafe-bar”, satul pare pustiu. Unde să fie harnicul ţăran român, mult lăudat în manualele şcolare, care îşi cîştiga pîinea cu sudoarea frunţii? Probabil că e la cîmp. Cîmpul e prăfos, pe jumătate necultivat; cîţiva localnici au pornit să caute fier vechi.

Satul îmi aminteşte de un altul asemănător unde singurul mare eveniment din ultimii zece ani fusese moartea unei bătrîne, călcată de-o mașină străină, un Mercedes, în timp ce traversa şoseaua. Această fîșie de asfalt, plină de gropi, reprezintă pentru ţăranii din Bărăgan unul dintre puţinii factori imprevizibili ai vieţii lor, uneori chiar hazardul însuşi; nimeni nu poate anticipa binele sau răul pe care l-ar putea aduce, într-o zi, şoseaua. Băbuţei respective i-a adus un sfîrşit tragic. Soţul ei a primit din partea şoferului maşinii „despăgubiri” în valoare de cinci mii de dolari, totuşi nu s-a vindecat de durere. Sătenii susţin că şi acum, după zece ani, bătrînul merge noaptea singur pe cîmp şi urlă ca un lup. Unii susţin că s-a preschimbat în vîrcolac. În rest, viaţa merge înainte: tineri cu păr dat cu gel se duc seara călare pe cai la discotecile din comunele vecine, oamenii îşi pasc vacile, un bătrînel pe al cărui chip nu se citeşte vîrsta îşi mînă măgăruşul care-i cară şareta prin hîrtoape şi-şi aminteşte despre cum era pe vremea regelui.

În celălalt sat, sîntem aşteptaţi la postul local de poliţie. Îl reperăm destul de greu, într-o coşmelie strîmbă, şi-l recunoaştem după steagul tricolor care flutură la intrare şi după avizier. Sîntem în căutarea unei fete dispărute care fusese vîndută, cu ceva timp în urmă, de familia sa unor traficanţi de carne vie, probabil pe cîteva sticle de rachiu. Repatriată din Spania, fata s-a întors acasă, în satul natal, dar la puţin timp nimeni nu mai putea să-i dea de urmă. Ne întîmpină un poliţist care seamănă cu Michael Douglas, în primele lui seriale poliţiste (mai exact în Străzile din San Francisco). E foarte tînăr, timid, dar, pe undeva, vigilent. Ceilalţi doi poliţişti, hîrşiţi deja de meserie, sînt din alt film, au aere de șerifi, protagonişti prin westernuri. Tînărul e din Feteşti. I-au trebuit doi ani ca să se acomodeze cu „mediul infracţional” din comună. Spune: „Dacă merge la Bucureşti cel mai cuminte bărbat din sat ca să se angajeze şi se află de unde e de loc, nu-l mai ia nimeni!”. Alcoolicii locali i se adresează cu „dom’ şef“. Nu le dă amenzi pentru că ştie că n-au de unde să plătească. Stă în gazdă, în condiţii proaste. Explicaţia: „Cei care au case mai de soi fac parte din mafia locală şi nu le convine să aibă un poliţist drept chiriaş”. Ne însoţeşte la familia fetei dispărute.

Soţii S. sînt consideraţi un fel de paria ai comunităţii. Locuiesc într-o casă din chirpici, nu are pardoseală, pe jos e pămînt. Nu au latrină în curte; noaptea, cei doi adulţi îşi fac nevoile pe cîmp, copiii în casă, pentru că le e frică de întuneric. Nu ştiu mai nimic despre fată, chipurile s-a măritat într-un alt sat, din apropiere. În timp ce stau de vorbă cu noi, se scarpină cu îndîrjire. Rîia le-a format de-a lungul timpului un nou tip de limbaj: cei doi comunică prin scărpinat. Un scărpinat insistent la cot exprimă nedumerire, scărpinatul picioarelor – ostilitate, scărpinatul abdomenului – aşteaptă să le dăm ceva, orice s-ar putea transforma pe piaţa locală în alcool.

Plecăm împreună cu poliţistul s-o căutăm pe fată în satul învecinat. Coborîm din maşină şi sîntem deja înconjuraţi de jumătate din sat. Au toţi aceleaşi chipuri, de o culoare incertă, un pămîntiu-roşiatic. Bărbaţii fumează Marlboro roşu, femeile Marlboro light. Apare şi fata, împreună cu soţu’. Întreaga poveste pare să se termine cu un happy-end, doar că soţul vrea să se ia la bătaie cu un frate, care vrea să se ia la bătaie cu..., iar un plod primeşte un şut în fund.

Mă gîndesc brusc la apropiata sau îndepărtata integrare a României în UE, aşa cum orice cetăţean de bine al ţării are datoria de a se gîndi la asta. Fata care fusese victimă a traficului de carne vie ar fi trebuit să urmeze un program de reintegrare socială, dar a refuzat. Poliţistul care seamănă cu Michael Douglas nu s-a integrat în comunitatea marcată de „mediul infracţional”. Problemele legate de (re)integrare devin din ce în ce mai complexe.

# Am sunat la primăria comunei din Teleorman ca să întreb cum pot să dau de Napoleon. Am primit un număr de mobil. Nu mi-a răspuns nici Napoleon, nici soţia lui, Nadia. Era fata lor, Indonezia. „Nu ştiu pe unde-s plecaţi, da’ vin ei acasă!” „Păi, să vină, că vrem să-i filmăm cum cîntă şi cum dansează!” „Stai, că ţi-o dau pe Barcelona, cumnată-mea!” Cu Barcelona am stabilit o zi de luni pe la ora zece.

Pe Nadia am găsit-o în faţa porţii, stătea de vorbă cu o băbuţă care se oprise să se odihnească puţin, căci cărase drum lung nişte paporniţe, cu un soi de sifoane arhaice, şi se tot văicărea: „Maică, nu vine odată moartea să mă ia! Am şapteş’ patru de ani şi nu mai pot... să vie odată!”. Pe uliţă apare o fetişcană pe o bicicletă tot veche, de vreo treizeci de ani. „Nu vrei, mamaie, să te iau pînă-n vale?” Mamaia, cum să nu vrea, şi iute de picior ajunge din urmă bicicleta şi se azvîrle, cu paporniţe cu tot, pe cadrul de fier din spate. Îi face cu mîna un semn de rămas-bun Nadiei.

„Unde-i Napoleon?” „Ce ştiu io? A plecat de-o săptămînă şi n-a mai venit! E pe la rude!” „Care rude?” „Gîsca, Recolta, Bruce Lee, Securitatea…” „Unde stau rudele?” „La Bucureşti, în ţigănie!” Plecăm cu maşina, să-l căutăm. Dacia noastră se împotmoleşte prin hîrtoapele şi noroaiele de pe la Bragadiru şi Ghimpaţi. Cînd maşina opreşte, din casele mici, toate la fel, cu cartoane pe post de geamuri, ies „neamurile”. Nadia îi ştie pe toţi şi cu fiecare sporovăieşte veselă cîte ceva. Căutarea durează aproape o jumătate de zi. Nici urmă de Napoleon. „Dacă-l găsim cu vreuna, ce zici?” Nadia rîde. „Păi, îl omor cu mîna mea!” Nici nu i-ar fi fost prea greu: bărbatul îi ajunge pînă la umăr. Îl descoperim cinstindu-se cu un frate. Îşi ia „bagajul”: o sacoşă din plastic, cu cîteva ţoale, hotărîndu-se, destul de cătrănit, să se întoarcă acasă. În maşină, pe bancheta din spate, Nadia îl ceartă tot drumul. Bărbatul nu spune nimic, fumează ţigară de la ţigară, mai răspunde uneori pe un ton răstit. Femeii îi trece însă toată supărarea cînd vede camionul cu găini vii, o rablă ruginită, parcată pe un maidan pustiu. Ne cere să oprim maşina. Pleacă împreună cu Napoleon şi se întorc cu trei găini ciufulite. Patruj’ de mii kilu’. Ne continuăm drumul. Cei doi nu se mai ceartă, îşi ţin cuminţi găinile între picioare. Găinile mai cîrîie timid, din cînd în cînd.

Ajungem din nou în satul lor. Napoleon nu se schimbă, nu se spală, nu mănîncă nimic şi se pune pe cîntat. Nadia se îmbracă cu hainele de show: bluză de mătase roşie, fustă albă, înflorată, şi începe să danseze, în jurul bărbatului ei. Facem cunoștință, în sfîrşit, şi cu cei cinci copii. Pe unul dintre ei îl cheamă Clinton, pentru că Nadiei i-a plăcut tare mult de preşedintele Statelor Unite. „Am vrut să-i zic Bill Clinton; l-am născut şi am zis să fie aşa şi pe certificat, am dat şpagă o ciocolată, dar dînsa a zis că nu se poate! Pînă la urmă a rămas Constantin Clinton...” Băiatul cel mare, care deja e însurat cu Barcelona, e Răzbunător, pentru că Nadia a văzut un film „din răzbunare” care a inspirat-o. O fată – Indonezia, alt băiat – Armando, „de la telenovele”, şi încă o fată, cea mai mică, Lovenţa, „am văzut peste tot pe tricouri că scrie love, adică iubire, şi i-am zis Lovenţa şi de la love, şi de la lovele, adică bani!”