Cum să mănînci „sănătos” și să supraviețuiești

Mi-am propus și eu, ca orice om, la început de an, să mai schimb cîte ceva în viața mea și mănînc mai sănătos, mai ales că, în ultima vreme, cam dădeam iama prin meniurile „ca la mama acasă” de la localurile de tip autoservire din Piața Obor, prin ostropeluri și chifteluțe marinate (nu că toate acestea ar fi nesănătoase, dar îngrașă) sau mă pomeneam pe la ore tîrzii din noapte că aș comanda o pizza (rareori mă pot abține de la pizza, I am a pizza girl, asta e!). Desigur, mîncatul ăsta „sănătos” aduce cu sine, pe termen lung, și pierderea unor kilograme în plus, ceea ce n-ar fi tocmai rău, știu pe pielea mea cît de greu se slăbește după 40 de ani, odată m-am luptat o lună întreagă cu un kilogram și pînă la urmă el, kilogramul, a învins. În fine, și ca să nu încep chiar de pe 1 ianuarie, atunci cînd încep toți fraierii care nu se țin de rezoluțiuni, m-am apucat să mănînc sănătos imediat după Crăciun, gata cu lebărul, caltaboșii și sărmăluțele, oricum nu eram eu mare fan, de pildă, la sarmale cred că poftesc o dată pe an și nici atunci. Așa că Anul Nou m-a prins cu frigiderul complet gol, însă la miezul nopții am mîncat regulamentar cele douășpe boabe de strugure, măcar să fie cu belșug, și am băut un spumant bunicel.

Însă a doua zi mi-era foame, așa că am ieșit să mîncăm în oraș și, la una dintre puținele cîrciumi deschise unde nu aveau mare lucru din meniu (iar ospătarii, probabil și bucătarul, păreau cu toții mahmuri, deci nu erau demni de încredere), mi-am comandat oftînd trei mici cu cartofi prăjiți, ca să merg la sigur – micii erau cam sleiți, cartofii erau din pungă. Mi-am zis: „Vai, voi mînca prost și scump tot anul, voi mînca mici tot anul!“, am înghițit cu noduri, dar a doua zi am luat treaba în serios și am mers la cumpărături. Apoi am început să urmăresc pe net tot felul de clipuri despre mîncatul ăsta sănătos, ca să mă învețe alții cum se face și tot feluri de planuri de nutriție – am dat peste diferite doamne și domnișoare foarte fit care îți explicau „ce nu trebuie să mănînci niciodată la micul dejun”, îți arătau o prăjiturică deasupra căreia scria 500 de calorii, iar alături puneau vreo cinci blide cu salată – tot 500 de calorii, „Tu ce alegi?”, diferiți domni care mergeau pe la sală și îți povesteau ce mănîncă ei „într-o zi de deficit caloric”, în timp ce mușcau dintr-o șaorma „sănătoasă”, adică fără cartofi prăjiți, apoi se filmau la cumpărături ca să-ți demonstreze „ce gustări sănătoase poți cumpăra de la Lidl”. Un tip inventase chiar și o aplicație cu care scana ambalaje, iar apoi aplicația îți spunea cît de sănătos sau nu este produsul respectiv. Într-o primă fază, m-am întrebat cu uimire cînd or fi avînd timp oamenii să facă toate aceste clipuri, să le posteze pe net și, în același timp, să mai mănînce și sănătos, că și asta e o sarcină dificilă, mai ales în România.

Am început să salvez în telefon diferite fotografii cu farfuria sănătoasă „perfectă” care se prepară în cinci minute, apetisantă și colorată – un pic de somon sau de ton, un ouț fiert, niște brînzică și în rest o grămadă de chestii verzi, printre care nelipsitul avocado. Mi-am dat seama că primul pas ar fi reconcilierea mea cu acest fruct care conține grăsimi din alea bune și pe care nu puteam să-l sufăr înainte, m-am gîndit că poate nu-l mîncasem eu în combinațiile potrivite. Da, așa era, treptat, cu un pic de sare și de lămîie, a început să-mi placă, merge cu orice și parcă atunci cînd îl ingurgitezi crește și stima de sine. Problema cu avocado este că la noi în supermarket-uri îl găsești doar în două variante – ori tare, deci crud și necomestibil, ori prea copt, deci grețos (mai e o problemă secundară: trebuie mîncat imediat după ce-l tai, altfel se oxidează și se înnegrește, așa că îți dă senzația că mănînci fructe putrezite de-o lună). E o știință să nimerești avocado-ul ideal, principala mea ocupație de cînd mănînc sănătos e să pipăi avocado prin supermarket-uri, dar am văzut și alte doamne și dominișoare care fac la fel (nu vă luați după unele ambalaje unde scrie „Avocado bine copt”, vă zic eu, nu e, e doar o șmecherie de marketing ca să ți-l vîndă mai scump). În fine, sper ca prietenia mea cu avocado să fie una de lungă durată. La fel ca aceea cu semințele de chia care, vă spun cu toată sinceritatea, nu au nici un gust – dar bagi o linguriță de semințe din astea într-un iaurt, le lași să se umfle acolo și îți țin de foame o jumătate de zi, te-ai scos, nu-ți mai bați capul ce să mai mănînci, sănătos sau nu, seara bei un pahar cu apă și te-ai culcat, a mai trecut o zi de nutriție corespunzătoare.

M-am reîmprietenit și cu banana cu care nu știu de ce mă certasem în ultima vreme. Toată copilăria mea am tînjit după banane, mi se părea fructul extotic suprem care mirosea a Occident și belșug, stăteam ore întregi la coadă pentru banane și de multe ori se terminau în fața noastră, cînd am primit la ora de desen tema „Ce-ți dorești mai mult și mai mult“, am desenat saci plini cu banane. Brusc, după 1990, cînd se găseau deja pe toate drumurile, au devenit neinteresante. Însă cu mîncatul ăsta sănătos, banana mi-a devenit un bun aliat, parcă i-am redescoperit gustul, am regăsit plăcerea de a mînca o banană atunci cînd mă răzbește foamea prin oraș, în loc să mă înfund cu o merdenea sau cu o felie de pizza. Problema cu fructele și legumele e alta – habar n-am cît de sănătoase or fi ele în afara sezonului lor, roșiile astea palide nu-mi spun nimic, roșia e bună vara, cînd e vremea ei, iar căpșunile în miezul iernii, de un roșu strident de parcă-s vopsite, nu-mi inspiră încredere. Fără prea multă convingere și în așteptarea verii, am trecut pe varianta legume (și fructe) congelate – măcar se prepară rapid.

Ce faci însă cu proteina? Mezelurile sînt excluse, zic nutriționiștii, deși prin Obor găsești niște variante pentru care pot băga mîna în foc că-s ceea ce trebuie (inclusiv pentru parizerul de mangaliță, nu moare nimeni dacă mănîncă două felii de parizer, de poftă). Omniprezentul pui e plicticos și nu știi ce bagă ăștia în el, curcanul e supradimensionat, nu-mi vine să mă apropii de el, parcă e mutant, vita bună e scumpă și nu o găsești oriunde, porcul „comercial”, mai nou, e tare de-ți rupi dinții în el (în plus, de cînd a tăiat un „vecin” un porc înainte de Crăciun, în zorii zilei și în mijlocul Bucureștiului, și a chinuit vreo zece minute bietul animal de s-a auzit în tot cartierul cum țipa ca disperatul, parcă nu-mi mai vine să mănînc nici porc, adio porc!), să mănînc iepure e ca și cum mi-aș mînca pisica. Eu nu sînt o mare carnivoră, m-aș mulțumi doar cu pește și fructe de mare, însă piața de pește proaspăt de la noi e aproape inexistentă, peștii din hipermarket-uri parcă-s morți de o lună, se vede după ochii lor opaci, plimbați dintr-o parte în alta, congelați și decongelați de o sută de ori. Așa că am găsit soluția – mănînc conserve. Conserve de ton care merg și cu ouț și cu avocado, sardeluțe marinate, sardele în ulei de măsline, ficat de cod, m-am întors pe vremea lui Ceaușescu, nici o masă fără pește oceanic.

A trecut o lună – am supraviețuit. Însă am ajuns la o concluzie: de fapt, nu am mîncat niciodată „nesănătos”, iar ceea ce fac acum e doar un moft al timpurilor moderne. În timpul comunismului, important era să ai ce mînca, nu ce mîncai. În plus, carnea oricum nu prea se găsea, așa că eram toți cam vegetarieni, ciorba de legume era la ordinea zilei. Eu eram printre puținii copii care urau salata de boeuf pentru că era înecată în maioneză (din păcate, acum îmi place), decupam grăsimea de la ceafa de porc și o puneam deoparte, preferam cartofii fierți celor prăjiți, mîncam cu plăcere fructe pe post de dulciuri. De atunci și pînă acum, sînt două alimente pe care chiar nu le pot mînca, doar cînd mă gîndesc la ele mi se face greață – slănina și jumările. Ambele erau la mare preț în Ardeal, unde am copilărit. Nutriționiștii de azi spun că ar fi sănătoase, că grăsimile de acolo sînt, de fapt, alea bune, nu cele pe care le conține noul meu prieten, avocado.