Ziua de azi nu se va mai repeta niciodată

În ultima vreme, în încercările mele de a lupta cu anxietatea și cu atacurile de panică ce mă sabotează de mulți ani, îmi îngrădesc libertatea și mă determină să mă plimb cu Xanax-ul în poșetă, am tot citit despre mindfulness, un concept foarte la modă mai ales în mediul corporatist și care nu se poate traduce în limba română decît, posibil, prin „minte plină”. Am și încercat cîteva exerciții de relaxare, unele mi-au ieșit, altele nu, mi se pare dificil să experimentezi pe termen lung tehnici de meditație în care de fapt nu crezi. Iar eu nu cred în nimic, adică nu cred că mintea mea se va mai schimba vreodată (aici îmi vor scrie din nou „în privat” zeci de psihoterapeuți, unii bine intenționați, ca după publicarea altor articole pe aceeași temă, ca să-mi ofere serviciile lor... însă nu asta e tema acestui text). În principiu, din ce am înțeles eu, mindfulness-ul ăsta se raportează la momentul prezent, adică umple-ți mintea de acest prezent și nu o lăsa să se întoarcă în trecut la lucruri repetitive, la alte atacuri de panică ce s-au întîmplat de mii de ori, nu o lăsa să se ducă în viitor și să-și imagineze scenarii catastrofale. Canalizează-ți gîndurile spre momentul de față și mai ales nu (te) judeca, lasă emoțiile să treacă prin tine. Pare simplu, însă în realitate e complicat, cînd simți că mori în secunda aia și că un curent electric și o frică inexplicabilă te străbat din creștet pînă în tălpi – căci asta se întîmplă în timpul unui atac de panică, nu te mai poți gîndi la nimic, te agiți ca o muscă beată, te încarci și mai tare cu adrenalină și îți faci și mai mult rău de unul singur. În fine, nu despre atacuri de panică voiam să scriu acum, asta e o altă poveste. Conceptul ăsta m-a făcut să mă gîndesc mai mult la momentul prezent, la un mod mai degrabă literar sau, să zicem, filozofic. Adevărul este că niciodată n-am reușit să trăiesc „în prezent” și presupun, poate într-un mod eronat, că prezentul nu există, că e o iluzie. Mereu am trăit în trecut pentru că în munca mea de scriitoare, de jurnalistă, m-am bazat în mod invariabil pe trecut, pe experiențe acumulate, pe amintiri, pe personaje pe care le-am întîlnit, pe prezumțiile pe care le-am făcut și s-au adeverit sau nu, trecutul pentru mine este o sursă de inspirație și o comoară pentru care sap zi de zi în creierul meu, nu mă pot detașa de el. Nu mă pot debarasa pur și simplu de trecut ca să devin un alt om, mai „prezent”, mai puțin anxios. Uneori trăiesc în viitor, imaginația unui om creativ e orientată clar spre viitor, spre lumi improbabile, imposibile, care ar putea exista undeva, cîndva, pornind de la lumea reală, de acum (și acesta e un termen straniu pentru mine). Așadar, nu reușesc deloc să mă împac cu prezentul, deși cred că se poate: am observat că pisicile, de pildă, pot face asta, ele sînt ancorate în prezent și în felul în care se simt acum – au mîncare, au adăpost, torc, au uitat că acum o jumătate de oră au fost afară și vor din nou afară, au uitat că motanul care acum le îngrozește e de fapt progenitura lor, nu știu cîți ani au, nu știu că îmbătrînesc. Și le e bine.

Am început să mă gîndesc la ziua de azi. Astăzi, 13 martie 2025, ziua în care scriu acest text. Și am devenit mai conștientă că ziua de azi, în spirala asta a timpului pe care tot noi, oamenii, am stabilit-o (și probabil că este mult mai complexă decît credem), nu se va mai repeta niciodată. Niciodată nu va fi din nou 13 martie 2025, vor fi alte 13 martie, în 2026, în 2050, în 2100... alte zile de 13 martie la care nu vom mai avea acces, poate copiii și nepoții noștri. Însă o zi anume din cronologia asta a noastră aparent logică, însă destul de simplistă, nu se va mai întoarce niciodată. La fel, mi-am dat seama că o zi, ziua de azi, de obicei nu înseamnă nimic pentru noi. Nu se întîmplă nimic special decît rutina, lucrurile pe care le facem mereu. Însă acel răsărit și acel apus nu vor mai fi niciodată aceleași. Azi nu e o zi memorabilă pentru noi, poate pentru alții – e o zi în care se nasc oameni, în care mor oameni, e o zi în care un norocos cîștigă la loterie 1.000.000 de dolari sau o zi în care altul își pierde la bursă întreaga avere, e o zi în care mulți pun temelia unei case noi și alții își cumpără mașina pe care și-au dorit-o, e aniversarea bunicii cuiva care a împlinit o sută de ani și toate rudele au ieșit să o sărbătorească la un restaurant, e ziua în care o familie a părăsit țara pentru totdeauna și s-a stabilit în străinătate, e ziua în care cineva și-a rupt un picior, deci a fost o zi cu ghinion, e ziua în care mii și sute de mii de copii au făcut primii pași, iar mamele lor, desigur, au ținut minte, e ziua în care cineva a văzut pentru prima oară marea. Dar pentru noi, pentru mulți dintre noi, ziua de joi, 13 martie, nu a reprezentat nimic, absolut nimic. O zi care a început și s-a dus fără să o simți. Și nu va mai reveni niciodată.

Iată cum s-a desfășurat ziua mea de azi, 13 martie 2025: m-am trezit la ora 9, mi-a luat destul de mult timp ca să mă dezmeticesc și să-mi organizez dimineața, ca de obicei, am dat de mîncare la pisici, motanului nostru și celor vagaboande care își fac apariția pe rînd la geam, m-am plîns, ca de obicei, că n-ar mai trebui să hrănim atîtea pisici din cartier și că Mița, care are burta mare, va naște la noi în curte și ne vom pricopsi cu pui (n-a născut azi, dar oricum lor nu le pasă, ele chiar trăiesc în prezent, așa cum spuneam), pe la 12 am luat un brunch, conform dietei pe care o țin acum – avocado, un pic de ton, un ou fiert –, m-am simțit sătulă, apoi am lucrat vreo trei ore la romanul pe care trebuie să-l termin, nu prea s-a legat nimic. Era soare și cald afară și am simțit nevoia să ies – am fost pînă la bancă pentru o chestie pentru care nu trebuia să merg la bancă, o puteam rezolva prin telefon, m-am plimbat un pic pe Calea Moșilor, am cumpărat niște biscuți și un suc fără zahăr de la un magazin italienesc, am stat zece minute pe o bancă la soare și am pufăit din țigara electronică, apoi am mers să-mi fac ochelari „de aproape” pentru că nu mai văd bine ecranul telefonului pe care stau non-stop, am găsit repede niște rame și lentile la un preț convenabil, am avut o conversație amicală cu doamna de la ochelari, ochelarii vor fi gata luni, în drum spre casă cerul s-a întunecat pe neașteptate, a venit o furtună de vară care a durat o jumătate de oră, furtuna s-a potolit, apoi iar au venit pisicile să cerșească mîncare, am făcut o lecție de spaniolă pe Duolingo, am învățat vreo șase cuvinte noi, am vorbit o jumătate de oră la telefon cu o amică, să-i cer un sfat pentru un biznis de care n-o să mă apuc niciodată, am mai mîncat ceva, s-a făcut noapte, motanul doarme în locul meu, eu scriu acest text și voi merge să mă culc în maximum o oră. Nu s-a întîmplat nimic, dar chiar nimic. Ce relevanță are ziua de azi care nu se va mai întoarce niciodată? Nici o emoție, nici o bucurie, dar și nici o nefericire, nici un atac de panică, o zi stearpă ca un deșert, o zi în care n-am făcut altceva decît să mă tîrîi ca o rîmă prin propria mea existență spre zilele ce vor urma. Cum a trecut ziua asta unică de 13 martie 2025 absolut degeaba? Cum aș fi putut să o fac mai bună, mai plină de semnificații? Să sar cu parașuta? Să adopt un copil? Să merg la aeroport și să iau primul avion spre New York? 

Am uitat ceva, un detaliu – am vorbit la telefon cu mama, dar vorbesc cu ea în fiecare zi. Ne-am ciondănit un pic, mi-a părut rău după aceea. Mama, de cîțiva ani, nu prea mai vede, toate zilele ei se petrec în ceață și într-o semiobscuritate în care se regăsește în gesturi familiare cum ar fi să gătească. Dar nu mai poate să citească, nu se mai poate uita la filme, decît la cele românești. Eu mă bucur că la vîrsta ei e sănătoasă în rest, dar mama e nefericită, știu asta. E nefericită pentru că zilele ei sînt pe pipăite, iar eu nu o pot ajuta, pentru că zilele ei sînt searbăde și lungi ca un deșert întunecat. Și acum îmi dau seama ce a fost special pentru mine în ziua de 13 martie 2025 – am putut să o văd.