Casa de vacanță

Sînt la Breaza, „stațiune turistică de interes local” doar cu numele pentru că nu există aici nici o infrastructură turistică, nu s-a investit nimic în acest sens, ca turist nu ai ce face decît să iei la picior străzile pustii, e doar o localitate verde și liniștită cu aspect rural. Din punctul meu de vedere, ești chiar la țară – te latră cîinii, se aud cocoșii, iar pe terenurile unde nu s-a construit încă nimic pasc capre și oi. „Stațiunea” mi-e cunoscută din anii ’80 drept locul unde veneau pensionarii bucureșteni ca să respire aer curat, „cel mai bun din țară”, de aceea pentru mine are ceva de sanatoriu de nevroze. Faptul că părinții mei s-au mutat aici permanent, tot la pensie, a fost oarecum accidental, nici ei nu se așteptau ca, într-o etapă a vieții lor, să numească Breaza acasă, dar retragerea din societate, din agitația unui mare oraș, din tumult, într-o dulce izolare, e o modă peste tot, mai ales în Occident. Eu de fiecare dată cînd ajung aici „mă relaxez” într-un mod curios – pur și simplu mi se șterg gîndurile și intru într-un soi de stare de prostrație, nu-mi vine să fac nimic, gîndesc cu o încetineală de melc, număr frunzele care cad (probabil că și scrierea acestui text îmi va lua trei zile). Casa permanentă a părinților mei e înconjurată de grădini și de case de vacanță – ce case? vile de vacanță cu cîte două-trei etaje, tot ale bucureștenilor. La Breaza s-a construit masiv și pe alocuri grotesc în anii ’90, cînd s-a dat liber la proprietăți, iar casele de vacanță au devenit brusc un must pentru noii îmbogățiți peste noapte. Casa de vacanță reprezenta un statut, alături de mașină și de telefonul mobil pe care îl scoteai pe masă la restaurant ca să demonstrezi că ești un om ocupat și că-ți merge bine. În plus, trebuia să-ți investești banii în ceva aparent util și durabil, iar „proiectul” nu se mai termina niciodată, mai adăugai un etaj și încă un etaj, pînă cînd casa de vacanță devenea ditamai blocul, de preferință roz, cu terase, foișoare, balconașe și termopane. La Breaza există și case construite cu bun gust, respectînd un anumit specific montan, tip chalet, însă multe sînt ostentative, începînd cu gardurile înalte care îți creează o senzație de inaccesibil, de proprietate de lux, dar totuși te lasă, pe alocuri, să arunci o privire în curte, unde s-a lucrat cu peisagiști de ocazie care au împînzit-o cu flori și boschete, dar și cu ornamente kitsch, fîntîni „rustice” de decor și pitici de grădină. Am văzut casele de vacanță ale „bogaților” în Kitzbühel, una dintre cele mai scumpe stațiuni din Austria, pe lîngă ale noastre sînt niște cocioabe. La Breaza, casa „bătrînească”, două-trei camere înșirate una după alta, o prispă, lipsește aproape cu desăvîrșire sau a fost transformată radical, tot ce a fost mansardabil s-a mansardat, au apărut tot soiul de anexe, spații în plus, extindere – pentru cine? Localnicii, în anii ’90, au asistat la o adevărată invazie. Mai întîi i-au urît pe bucureșteni, apoi au descoperit că pot însemna o sursă bună de profit și s-au adaptat, au încercat să-i ajute cu una-alta, contracost desigur, considerîndu-i însă tot niște venetici. După care s-a întîmplat un fenomen straniu – bucureștenii au dispărut, însă casele lor au rămas.

Tot în anii ’90, ai mei și-a cumpărat prima lor casă de vacanță, peste deal de Breaza, la Telega. Era o casă modestă pe care doi ingineri și-o puteau permite, au dat pe ea vreo 5.000 de dolari cînd încă nu se inventase euro la noi, o nimica toată. Dacă s-ar fi apucat serios de reparații, adică s-o „transforme”, i-ar mai fi costat încă vreo 20.000 de dolari. Însă nu au făcut asta, nu avea nici un rost din moment ce nu locuiau acolo, veneau doar în week-end-uri. Curînd și-au dat seama că pendularea asta permanentă între orașul cel mare și locul „de odihnă și relaxare” devenise obositoare. Era exact ca un job – vineri după-amiază te urcai în mașină și plecai la casa de vacanță unde de obicei munceai de te speteai pentru că la o casă mereu găsești ceva de făcut, spre deosebire de apartamentul de bloc unde nu faci nimic, doar locuiești, duminică seara te întorceai în București mai obosit decît plecai. Pe atunci nici nu existau autostrada A3 și nici centura Ploieștiului, de la București la Cîmpina se făceau trei ore pe ceas, doar 100 de kilometri. Atît la plecare, cît și la întoarcere, mergeai în coloană bară la bară, cam cum se merge acum pe Valea Prahovei, de la Comarnic încolo, alte sute și mii de bucureșteni făceau exact același lucru – plecau spre și se întorceau de la casa de vacanță. Casa de vacanță în sine se transforma într-o rutină. Am văzut la un moment dat un documentar despre casele de vacanță ale danezilor și obiceiurile lor legate de acestea. Era vorba despre o localitate alcătuită doar din case de vacanță toate identice, oamenii de la oraș veneau și plecau, însă obiceiurile erau diferite față de ale noastre. În primul rînd, era o liniște desăvîrșită, nu existau petreceri, paranghelii și manele, oamenii păreau să nu se distreze în nici un fel, doar se relaxau – făceau plimbări lungi, alergau, mergeau la bazinul de înot local, citeau, beau bere, pregăteau prînzul și cina, apoi își plimbau cîinii, iar alergau, iar citeau. Totul nu era decît o rutină, însă o rutină specială, de vacanță. Așa și cu ai mei, la casa lor de vacanță de la Telega, și cu mulți alții – ajungeau și băgau mașina în curte, se uitau în jur – ce frumos e aici, un paradis! –, încingeau grătarul, destupau sticla cu vin, micii și fripturile sfîrîiau și erau gata, păsările ciripeau și totul în jur era verde, maică-mea spăla vasele, taică-miu stătea în foișor și făcea rebus, își mutau fără să-și dea seama tabieturile de acasă la cealaltă casă. La un moment dat, am fost împreună cu prietenul meu să lucrăm în liniște la nu știu ce scenariu, mi-am adus chiar și mașina de scris arhaică, pe vremea aia nu avea nimeni laptop. Am stat o săptămînă. Am încins grătarul, am destupat sticlele de vin, cea mai mare corvoadă era cînd se terminau și cineva trebuia să meargă pînă la magazinul din sat ca să ia altele – adică să coboare și să urce un deal. Nu am scris nimic. Oare de ce? Pentru că o astfel de casă o asociezi cu vacanța, desigur, nu cu munca, munca se petrece în altă parte. Părinții mei au descoperit curînd și alte lucruri mai puțin plăcute – două case presupuneau două rînduri de facturi, două impozite, cearceafuri și veselă curate în ambele părți, haine de spălat în ambele locuri, două rînduri de cumpărături diferite – în plus, o mică dezrădăcinare, nu mai știai exact unde era acasă. Apoi, alte costuri și reparații, casa trebuia întreținută, în curte au început să apară un nea Costică sau nea Titi care erau „angajați” pentru diverse treburi domestice, nu găseau pe nimeni care să le cosească iarba, nici unul nu se băga la munca de jos, toți erau doar specialiști, i-au furat cît au putut pe principiul că sînt bucureșteni și sînt plini de bani. Doamna Maria de peste drum „avea grijă de casă” cît timp erau plecați, ajunsese să-și bea cafeaua dimineața la ei în foișor, să-și „pască” găinile în curtea lor, să-și întindă rufele, să culeagă și să le mănînce toată zmeura. Era un fenomen generalizat – toți localnicii „de încredere” care aveau grijă de casele de vacanță ale bucureștenilor, cu timpul și le însușeau, nu mai făceau diferența între propria lor casă și a celui care era plecat. Și mai primeau și bani pentru asta. Și, în fine, în toiul verii, cînd venea adevărata vacanță, ai mei se întrebau unde vor merge în concediu. Iar la Telega?! Păi, unde în altă parte? Dacă ai casă de vacanță, te simți obligat să o folosești, că doar nu degeaba ai investit în ea. Casa de vacanță îți condiționează vacanța.

Vilele de vacanță ale bucureștenilor din Breaza stau nelocuite cu anii, ca mausoleurile dintr-un cimitir, dichisite și pregătite pentru viitorii chiriași din viața de apoi. Îți dau un sentiment dezolant de părăsire, nici măcar pensionarii nu mai vin ca să respire aer curat, poate doar pe Paști și de Crăciun. Îi întrebi pentru cine le-au făcut. Pentru copii, să le moștenească ei, să aibă unde să se relaxeze. Însă copiii s-au prins cum e treaba cu casa de vacanță, nu mai e cool, ei pleacă acum în vacanțe „adevărate” în Grecia sau în Maldive, ce să caute la Breaza?