Fuga din țară, în anul 2024

Săptămîna trecută o dat o fugă pînă la Bruxelles, pentru o scurtă vizită la Parlamentul European, într-un fel și pentru a mă convinge cu ochii mei, după evenimentele recente, că încă mai existăm și noi pe acolo. Vizita era programată înainte de turnul I de scrutin pentru președinție, iar dacă m-ați fi întrebat cu vreo trei zile înainte de plecare, v-aș fi spus că mă gîndeam la modul serios cum aș putea să rămîn la Bruxelles, deși nu e unul dintre orașele mele preferate, în mare parte din cauza climei. Îmi făceam planuri și calcule – cîți oameni cunosc la Bruxelles care ar avea o canapea liberă de oferit măcar pentru început, ca să-mi dea un răgaz de gîndire pentru ce voi face mai departe. Dar mi-am dat seama că nu plănuiam o plecare din țară, temporară sau definitivă, plănuiam pur și simplu o „fugă” din țară, de fapt o fugă din propria mea viață pe care am încercat, de bine, de rău, să o construiesc aici vreme de 45 de ani. „Fugă” – un cuvînt pe care credeam că-l uitasem de mult, „a fugit peste graniță” – auzeam mai mereu în timpul regimului comunist despre unul sau despre altul, se vorbea în șoaptă, cu un sentiment de invidie sau de admirație. Brusc, m-am înspăimîntat de-a binelea pentru că ajunsesem la o vîrstă nu chiar tînără să mă gîndesc tocmai la fugă, dar așa se întîmplă atunci cînd simți că lumea pe care bănuiești că o cunoști cît de cît ți se prăbușește în cap peste noapte. Ce fac oamenii cînd începe un război pe neașteptate, cum s-a întîmplat în Ucraina? Își iau calabalîcul, copiii, pisicile și fug cît mai departe. Ce opțiune au?

În fine, m-am gîndit mult la ideea asta de fugă, în ultimele zile. M-am gîndit și pentru că în ultimii ani parcă nu-mi mai doream chiar atît de mult să plec din România, așa cum mi-am dorit în toți anii tinereții mele (la un moment dat, pe la 25 de ani, am și aplicat în mod oficial cu un dosar de emigrare pentru Noua Zeelandă și nu aveam suficiente puncte din cauza facultății vocaționale pe care o absolvisem, „N-aveți nici măcar un liceu economic, ceva?”, m-a întrebat agenta de la imigrări), ani în care mi-am exprimat toate frustrările și regretele inclusiv în paginile acestei reviste. O perioadă lungă de timp mi-am imaginat că va veni momentul potrivit cînd voi pleca definitiv, însă acel moment s-a tot amînat la nesfîrșit, pentru că, știți și voi prea bine, speranța moare ultima. S-a amînat nu pentru că viața mea s-ar fi schimbat în bine, nici pe departe, pentru că firma pe care am încercat să o dezvolt sau cariera mea personală ar fi avut niște evoluții fabuloase, pentru că aș avea ceva bani serioși puși deoparte pentru zile negre (n-am!), o afacere de succes sau măcar o casă frumoasă la care să țin. Nu, viața mea seamănă foarte bine cu cea din urmă cu douăzeci de ani, în afară de niște aspecte puțin semnificative, cum ar fi că-mi mai permit cîte o vacanță sau să-mi schimb mașina. Am amînat pentru că mai ales în ultimii ani parcă a sunat telefonul mai des, oameni care mi-au oferit diferite job-uri, nu grozav plătite, e adevărat, dar importante pentru mine, am început să simt că aici sînt de folos cuiva. Iar oamenii ăștia care îmi ofereau mie job-uri și care se chinuiau și luptau cumva împotriva statului român pentru a cîștiga diferite proiecte nu-mi mai spuneau „Hai, scrie și tu ceva pentru noi, dar nu te putem plăti, nu avem buget, dar facem cinste cu o bere!” – mi-amintesc cum, la începutul anilor 2000, am lucrat luni întregi fără nici un salariu pentru o publicație, însă patronul (un om bogat, desigur) își trimitea zilnic șoferul la redacție cu o oală de mîncare pentru jurnaliștii care trudeau – sau „Hai, vino la un eveniment cu studenții, le vorbești cîteva minute, nu avem nici un ban, dar avem sponsor pe Danone”, și atunci m-am întors acasă cu o sacoșă plină cu iaurturi Danone.

Dar cumva, în ultimii ani, am simțit că lucrurile încep să se mai așeze și în țara noastră, chiar dacă cu un decalaj fantastic față de Cehia sau de Polonia, de pildă. Nu datorită clasei politice, în nici un caz, eram conștientă în permanență că nu scăpaserăm de corupție, de nepotisme și cumetrii, de furt generalizat, de securiști (mai nou, de copiii lor) și de interlopi, de incompetență. Totuși, mi-am dat seama că trăiesc în România și mulți oameni cinstiți care reușesc să-și facă treaba, fiecare în pătrățica lui. Orașele, chiar și cele mici, încep să arate mai bine, nu mai arată ca după bombardament, există comunități închegate și inițiative locale, pe alocuri, chiar și administrații decente, gropile de pe străzi încep să dispară, mai vezi un parc, un centru renovat, pizzerii și cafenele „ca afară”. Acum cîteva luni, mergeam cu mașina de la București la Sibiu, pe clasicul drum supraaglomerat de pe Valea Oltului (pentru că nici acum nu avem acea autostradă care să traverseze Carpații), și am fost deviați prin niște sate unde am avut o mică revelație – de-a lungul șoselei, în dreapta și-n stînga ei, era curat, iarba era verde, nu mai vedeai locuri de picnic devastate, cu coșuri de gunoi revărsîndu-se, nu mai vedeai rîpe și pîrîuri pline de pet-uri, gropi de gunoi, cîini costelivi, da, peisajul semăna oarecum cu cel din Franța sau Germania și mi-am zis: uite ce frumos e în țara noastră, hai să mai rămîn un pic! Apoi, am fost implicată într-un proiect și am făcut reportaje video cu mici fermieri și legumicultori care au aplicat la fonduri europene ca să poată supraviețui, alții au primit sponsorizări de la marile corporații – i-am descoperit pe „păstrătorii de semințe” care și-au făcut o asociație și uite așa roșia cu gust de roșie a revenit în piețele noastre, am întîlnit apicultori pasionați, oameni simpli și muncitori cum e o familie dintr-un sat din Ardeal care produce legume bio și trimite lădițele prin curieri în toată țara, am văzut o fermă de capre a unui sas care s-a întors din Germania la el acasă, la Sighișoara, și pe bani europeni a făcut o fermă țais, lucrează acolo doar el și familia și încă vreo doi angajați, o curățenie de farmacie în fermă, capre fericite și o brînză minunată, am întîlnit hipsteri care și-au abandonat job-urile din corporații și s-au apucat de agricultură, s-au mutat la țară, stau în niște coșmelii și mănîncă gulii și salate de pe pămîntul lor, au scheme elaborate realizate pe computer pentru a-și folosi pămîntul fără să-l intoxice cu substanțe chimice, vin acolo nemți sau englezi, prin programul Workaway, ca să vadă cum e cu agricultura bio și să învețe. Toate astea le-am văzut cu ochii mei, așa că mi-am zis: uite că lucrurile chiar se schimbă, aș zice în pofida statului român care pune bețe în roate, în pofida clanurilor politice.

Dar iată că au loc niște alegeri care îți fac praf toată energia și tot fragilul enuziasm pe care le-ai căpătat cu greu. Și atunci ce să mai faci? Să accepți totul ca pe un dat, ca pe un destin, să rămîi aici și să „lupți” mai departe? Toată adolescența și tinerețea mea mi le-am petrecut în stradă, pe la mitinguri și proteste, am strigat „Jos comunismul!” în anii ’90 pînă cînd am răgușit, am lucrat în presă, imaginîndu-mi cu bună-credință că „apăr democrația” pînă cînd s-a dus naibii și presa, am fost prin zeci de școli unde le-am explicat copiilor cum e cu dictatura și cu regimurile totalitare. Iar acum, recunosc, am obosit. Mi-aș dori și eu o viață un pic mai confortabilă, mi-aș dori să mai apere și alții democrația. Ce să faci? Să rămîi aici și să supraviețuiești la limita sărăciei, însă cu speranța că sîntem pe drumul cel bun, că viitorul copiilor noștri va fi mai bun? N-am copii, am tot sperat că o schimbare radicală se va întîmpla, totuși, în timpul vieții mele, că voi apucă să văd măcar autostrada aia care traversează Carpații. Și de aici vine și toată frustrarea – că faci parte (din nou!) dintr-o generație de sacrificiu și că viața aia mai bună, viața „normală” e în altă parte. Ce poți să faci altceva decît să „fugi” din România?

M-am întors de la Bruxelles, n-am mai fugit nicăieri, între timp s-au anulat alegerile și am intrat în Schengen. Speranța moare ultima.