Verile la cort de altădată – cum recuperăm anii ’90? –

Am făcut un scurt popas în 2 Mai și Vama veche, în drum spre marea de la bulgari, un prilej cu care mi-am amintit cum era prin aceste locuri pe la începutul anilor 2000, atunci cînd atmosfera de aici încă mai era suportabilă.

Un tren rapid pleacă din Gara de Nord la 5,20, în cazul în care ai insomnii în București, din cauza caniculei sau vrei să prinzi ultimele ultraviolete ale dimineții pe plajă. Trenul vine de la Iași și transportă familii întregi spre mare. Nu reușesc să ocupe cu tot cu bagaje, saltele pneumatice și colace un compartiment întreg, așa că la București – haltă mare – se lungesc pe cîte două locuri, prefăcîndu-se că dorm adînc. Dacă reușești să te strecori printre picioarele întinse, descălțate, printre perechile de șlapi „de bazar”, așezate strategic chiar în fața ușii, printre cărucioare și termosuri cu cafea îți vei găsi locul de pe bilet. Cineva ți-l eliberează vizibil deranjat și iese la o țigară, pe coridor. „Ăla micu’” se trezește și începe să țipe că vrea să vadă marea. „Stai, mamă! Ai răbdare, că mai avem puțin!” Se ia micul dejun și încep foșnetele prin papornițe. Se fac schimburi de mere, croissante, sandwich-uri, pe tăcute. Pe podul de la Cernavodă, stare generală extatică! Toată lumea se repede să scoată capul pe geam. Miroase a mîl și a pește. Pătrundem, încet-încet, în lumea acvatică.

La Mangalia, mă simt ca și cum nici n-aș fi coborît din tren. Pe stradă, aceleași familii, ceva mai bronzate, după două-trei zile „de sejur”, aceiași șlapi, de data aceasta plini de nisip și de sare. Pășesc printr-un spațiu ticsit de tarabe, din nou colace și saltele colorate, alți papuci expuși la vînzare, loțiuni pentru plajă. Mangalia pare un orășel din ce în ce mai prosper. „Afacerile de sezon merg acum foarte bine!”, mă lămurește un amic localnic, înnebunit după Vamă în prima sa tinerețe cînd bea „Săniuța” și-mi ocupa cortul, în fiecare dimineața, înainte de răsărit. Acum s-a lăsat de băut, e la master, vrea să fie și doctorand. „Un apartament ca ăsta...” (și mi-l arată pe al lui – trei camere, îmbunătățiri, termopane, central, aproape de plajă) „...se poate închiria cu cel puțin o sută de euro pe noapte. Aici încap trei familii, au tot ce le trebe, pot să-și gătească dacă vor și asta e și ideea: să nu mănînce la crîșmă, că e scump!” Îl întreb cum mai e prin Vamă. N-a mai fost nici el de ani de zile. În vara asta a făcut o singură baie în mare.

De data asta mi-am promis solemn că e ultima oară cînd merg cu cortul. Mi-a spus și un coleg, în redacție: „Ce, tu mai ești femeie de cort?”. E un coșmar! Jumătate din nisipul de pe plajă intră în cort și trebuie să faci curat de trei ori pe zi. Toate hainele sînt vraiște. Dimineața la ora opt ești nevoit să-ți părăsești cortul pentru că deja e saună. Ești amorțit și te dor oasele indiferent de calitatea izoprenului. Ai o față boțită și te uiți cu o oarecare satisfacție la celelalte fețe boțite din jurul tău. La prînz, n-ai unde să tragi un pui de somn. Noaptea, intră urechelnițe în cort și ți-e frică să nu-ți spargă timpanele (probabil un mit!). Dacă începe furtuna te agăți de bețe ca să nu-ți ia vîntul cortul. Trăiești cu spaima că te vei trezi, plutind în derivă, în largul mării. În plus, lipsa de intimitate: ai senzația că dormi în mijlocul unei piețe publice. Un exemplu: o conversație dintre un el și o ea, locatarii cortului vecin, în miez de noapte, pe plaja de la nudiști, la 2 Mai. El (cu reproș): „Iar te îmbătași?”. Ea (cu arțag): „Ei, mă îmbătai! Tu ești mangă ca și ieri seară...”. El (ton nevinovat): „Nu sînt deloc mangă și mă duc să mai beau o bere...”. Ea (plictisită): „Du-te! Io vreau să mă culc... Ai adus apă la cort?”. El (ton vinovat): „Am uitat...”. Ea (tristă): „Tot timpul uiți să aduci apă la cort...”. O mică dramă se consumă la doi pași de mine. El se duce după apă, probabil că pe drum își va mai lua o bere și va uita din nou.

Satul 2 Mai e plin de terase și de birturi în marea lor majoritate destul de pustii (cererea nu poate acoperi oferta), cu meniuri și prețuri aproape identice. Terasa (cu patru mese galbene de plastic) din fața unui mini-market e mereu plină pentru că berea se vinde la preț de butic. Cea mai retrasă masă e ocupată, pe rînd, pe parcursul unei ore și jumătate de două cupluri, trecute binișor de cincizeci. Primul cuplu (el mic și slab, ea corpolentă, cu părul roșu) bea în tăcere, fixînd cu privirea strada pe unde trec TIR-urile și autocarele cu turiști (aici nici nu te simți la mare, șoseaua care taie satul în două e la fel peste tot), singurele lor replici sînt: „Vrei să luăm niște alune?”, „Mai bine niște fistic!”. Al doilea cuplu (amîndoi rotofei, cu burți) – se vorbește ceva mai mult, ea îl întreabă dacă nu vrea semințe, apoi îi povestește despre diferențele de prețuri între București și 2 Mai, el afirmă ceva despre un iaurt care nu i-a căzut bine, amîndoi se decid, în final: „În seara asta nu mai luăm pepene!”.

Comunitatea care se formează în jurul barului de pe plajă e aceeași pe care am lăsat-o aici acum cinci ani. Parcă nimeni nu s-a mișcat de pe scaunul său și al terasei, lîncezind cu berea sau cu vodca în față, ascultînd Tom Waits, mai nou și Pavel Stratan. „În Vamă nu mergem decît ca să ne facem franjuri!”, spune cineva. „Anu’ ăsta am venit la mare ca pensioniștii... vreau să citesc, să beau, să fac baie și iar să citesc!”, spune altcineva.

În sfîrșit, Vama! Mi-am mutat cortul după două zile petrecute în 2 Mai, unde liniștea era prea liniște, algele prea multe și urechelnițele prea fioroase. Aici am dat peste o gașcă de oameni care nu se cunoșteau înainte, dar pe care acum îi unea o suferință comună: burțile „deranjate”. E trist pentru că „mersul la budă” costă cinci mii de lei, la farmacie Saprosanul se vinde la suprapreț și „cred că ne pun ăștia ceva în ciorbe, sînt mînă în mînă cu cei de la budă!”. Personalul care păzește zi și noapte stabilimentele cu WC-uri, dușuri și chiuvete e vigilent. „Domnu’, domnu’, bărbieritul costă zece mii!”, îi strigă un paznic unuia care declarase că vrea să facă pipi și, de fapt, s-a repezit la oglindă, unde a început să-și săpunească obrazul. Nu poți păcăli pe nimeni.

În Vamă am avut plăcuta surpriză să constat că nu s-a salvat nimic. De construit s-a construit mult, însă la un mod mai mult amuzant decît haotic, pe alocuri kistch, per total reconstituind atmosfera de stuf, rogojini, scoici și guvizi prăjiți, combinată cu blues, rock și alte muzici acceptabile. La „Papa la Șoni”, gulașul e impecabil. Stăm la masă cu un grup „de turiști” din Neptun, probabil acei oameni cu bani de care ar trebui salvată Vama Veche. Își comandă cocktail-uri cu multă gheață și lămîie verde. „E frumos aicea în Vamă, da’ n-aș putea să stau mai mult de două zile! Nu e atmosferă!”, îmi mărturisește o domnișoară cu unghii proaspăt lăcuite.

Cît despre jeep-uri și mașini scumpe, nu m-am împiedicat de ele decît în acele povești care s-ar putea spune seara la foc. În schimb, m-am împiedicat constant de acei hippie care stau toată ziua în față la aprozar, cîntă pe limba lor și fac o chetă „specializată”, de genul „Vreau și io un peștișor!”, în cazul în care tocmai ți-ai luat hamsii, „Vreau și io o gură de bere!”, dacă te văd cu un pahar aburit în mînă sau „Vreau și io o cojiță!”, dacă ți-ai luat pîine. Pe la prînz, cînd e căldura cea mai mare, o parte dintre ei se retrag La Stuf, unde cad ca popicele și adorm pe unde apucă. Din cînd în cînd se mai trezesc pentru a-ți cere o țigară. Se dezmorțesc de tot doar cînd apare vreun „sponsor” cu două sute de parizer, o pîine din care se rupe tovărășește și o sticlă de vodcă „Polar” – cei mai treji profită de cei beți sau mahmuri pentru a-și face provizii serioase, în păhărele din plastic. Pe plajă la Vama Veche se citește mult Márquez (probabil de cînd s-a deschis cortul Humanitas), dar și Don Quijote în Est (un rocker, timp de patru zile la rînd, în aceeași poziție, lungit pe burtă, a rămas la aceeași pagină).