În jurul lacului Herăstrău – babe, moși și biznismeni –

Într-o zi mi-a picat fisa: de ce să mă chinui eu să fac 8.000 de pași dînd ture pe la mine prin cartier, să fac slalom prin mașinile pe care mai nou Waze-ul le redirecționează pe străduțele cele mai înguste, pentru că pe marile bulevarde nu se mai poate circula, să mă împiedic în borduri și în gropile din trotuare, să sar peste mormanele de gunoi lăsate în urmă de predătorii de pet-uri reciclabile, cînd aș putea, de pildă, să merg în parcul Herăstrău și să înconjor lacul în liniște și pace? În fond, avem un parc mare și pe alocuri frumos în oraș, poate singurul de aceste dimensiuni (îmi pare rău, nu pot să-i spun Regele Mihai, eu m-am obișnuit cu Herăstrău). Pentru că e departe? Aiurea. De la mine, de la Obor, sînt fix trei stații de metrou, dacă ți se aliniază astrele și trenurile, pentru că trebuie să schimbi la Piașa Victoriei, faci vreo douăzeci de minute.

Așadar, într-o zi absolut superbă de toamnă, cum alta probabil că n-o să mai prindem anul ăsta, cu temperatura ideală de 23 de grade, cu lumina aia de miere care parcă mîngîie orașul și îi dă o aură blîndă de sfîrșit de lume, am plecat de acasă, în douăzeci de minute am ajuns în parc, echipată semisportiv, dar să nu exagerăm cu sportul, în fond venisem doar să mă plimb. Și era o zi din timpul săptămînii, mai exact miercuri, pe la prînz – parcul n-ar fi trebuit să fie prea aglomerat, ca-n zilele de week-end, și așa și era. Mai întîi am bîjbîit un pic după lac, pentru că nu mai fusesem de mult pe aici, m-am învîrtit în cerc pe niște alei, am făcut vreun kilometru în plus față de ceea ce-mi propusesem, m-am enervat pentru că era cît pe-aci să ies din parc cu totul, ce repede uită omul toate reperele pe care le știe, probabil că dacă m-aș muta din București, în cîțiva ani aș uita Bucureștiul în sine, ceea ce nu m-ar deranja prea tare.

De parcul Herăstrău mă leagă multe amintiri. În copilăria mică, veneam cu taică-miu, Anton, în parc cel puțin o dată pe săptămînă, în general duminica pentru că era singura zi liberă. Mergeam vara, dar și în anotimpurile mai reci, îmi amintesc niște zile de toamnă tîrzie, prin noiembrie, cînd dăduse deja primul îngheț și găsisem niște trandafiri îmbobociți prinși sub pojghița subțire de gheață, îmi amintesc parcul și iarna, desfrunzit, dezolant, cu lacul aproape golit de apă, cînd făceam cuie de frig pe vreo bancă și ne spuneam poveștile noastre, iar cîte o veveriță se apropia curioasă de noi ca să ne asculte. Îmi amintesc și lacul înghețat bocnă, puteai să-l treci cu piciorul, dar nu prea îndrăzneam, veneam doar ca să-i vedem pe oamenii aceia înfofoliți cum pescuiau la copcă, mi se părea o activitate stranie, avea ceva sălbatic, primitiv, de dincolo de viața de la oraș. În aprilie, număram de cîte ori cînta cucul, prin septembrie dădeam cu piciorul în castane și ghinde. La sfîrșitul anilor ’80, cînd tatăl meu lucra deja la editură, la Casa Scînteii, mă lua cîteodată cu el la birou și mai ieșeam în parc și în timpul săptămînii, cînd chiar nu era nimeni. Venea cu noi și colegul lui, domnul Grosu, care e de mult oale și ulcele, săracul, și atunci cînd ne așezam pe cîte o bancă, verifica mai întîi dacă „nu are microfoane”, iar cînd auzea cîte un elicopter se uita plin de speranță spre cer, „Vin americanii!”. Și de fiecare dată cînd ajungeam în Herăstrău, înconjurul lacului era un must, cum se zice acum, „ca să facem mișcare”.

Și uite așa, aproape 40 de ani mai tîrziu, mă scutur de amintiri și o pornesc vitejește să fac un tur de lac, printr-un alt parc și totuși același, într-un peisaj de toamnă fermecat, desprins parcă dintr-un tablou. Mă uit în treacăt la niște rațe, traversez Aleea Trandafirilor, cea cu capetele membrilor fondatori ai Uniunii Europene... ne imaginam noi, în anii ’80, că vom face parte din ea? Păcat că n-a prins și domnul Grosu vremurile astea noi, mă gîndesc, nu au venit americanii, dar uite că avem „părinți fondatori”. Trec și de zona comercială cam kitsch de la debarcader, plină de chioșcuri cu gogoși, cafele și clătite. În anii ’80 nu existau crîșme, uneori se băgau mici la bufetul de la debarcader, tot de aici taică-miu își mai lua cîte o bere, uneori și-o lua și pe a doua care îl înveselea subit, toată exuberanța lui artificială mă enerva ca pe orice copil care nu-și înțelege părintele ușor alcoolizat, îl amenințam „că-l spun lu’ mama”. Trec și de Berăria H, pe timpuri exista aici o hală lugubră cu o expoziție de mobilă, o vizitam uneori, iarna, cînd ne plictiseam în parc și ne era prea frig, trebuia să intrăm undeva – dormitoare, sufragerii, bucătării tipic comuniste, nelocuite, toate la fel, înșirate unele după altele. Mai departe, pe aleea care înconjoară lacul, lumea se împuținează, am trecut și de gașca de adolescenți care chiulesc de la școală și se hăhăie, și de babele care stau pe bănci, la soare, și-și povestesc viața, și de moșul care făcea yoga pe un petic de iarbă, în plin soare de octombrie, dezbrăcat la bustul gol (nu folosesc „babe” și „moși” cu un sens peiorativ, iubesc cuvintele astea din limba română, poveștile românești nu încep cu „A fost odată un cuplu de oameni în vîrstă”, încep cu „Au fost odată o babă și un moșneag...”). Mă mai depășesc doar cicliștii și alergătorii, cei mai mulți dintre ei tineri și foarte fit, aleargă concentrați, cu căștile pe urechi, fără nici o expresie pe chip, fără să vadă nimic în jur, ceasuri și aparate sofisticate le măsoară ritmul, performanța, bătăile inimii. Mai sînt cîte unii mai grăsuți, mai chinuiți, se vede că sînt doar la început, dar se străduiesc. Și dintr-odată nu mai e nimeni. Sînt singură pe aleea care înconjoară lacul, văd copaci cu rădăcini noduroase care ies din pămînt, sălcii foarte bătrîne, au prins comunismul, desigur, mă simt ca într-o pădure, totuși orașul se aude de undeva de foarte departe, un vuiet continuu, claxoane, sirene de ambulanță, iar eu sînt într-o bulă, într-un acvariu, lacul face nenumăratul coturi, nu văd un capăt, drumul parcă nu se mai termină. Să merg mai departe? Să mă întorc, ce rost are? Mă apucă un vag sentiment de teamă, de panică, aș vrea să ies cumva din parc, să mă întorc în „civilizație”.

Dar iată și podul de pe linia ferată București-Constanța, e un reper, un mijloc, mi-amintesc că atunci cînd eram mică mi-era frică să-l traversez, să nu vină trenul și să ne calce, acum e un podeț pentru excursioniștii de Herăstrău chiar sub el. Trec, în sfîrșit, pe malul celălalt, acolo deja e o altă lume. Parcări, mașini de lux, terenuri de tenis, vreo trei bărbați care nu mai sînt chiar tineri, însă din nou sînt foarte fit, se lansează pe lac cu mici ambarcațiuni cu pînze, trec pe lîngă mine alți alergători, mai în vîrstă, mai greoi, dar care ascultă la căști podcast-uri politice atît de tare încît le pot auzi și eu. Terase cu nume fancy se înșiruie unele după altele, cu ospătari impecabili care așteaptă să te conducă la masă, fețele de masă albe flutură într-o ușoară briză a lacului, paharele de pe mese așteaptă și ele să fie umplute cu prosecco. It’s lunch time pe Șoseaua Nordului, doamne și domni se uită plictisiți la lac, fetele își comandă salate, însoțitorii lor fac tranzacții pe telefoanele mobile, nici măcar nu se mai obosesc cu vreo conversație, iar eu trec mai departe și mă gîndesc că dacă aș găsi aici un birt cinstit, vreun debarcader cu mici și cu bere răsuflată, m-aș opri să-mi trag sufletul, dar nu e nimic aici pentru mine, nimic care să mă facă să mă simt bine, așa că mă așez pe o bancă de pe la stăvilar și-l sun pe taică-miu, Anton, la Breaza. „Știi unde sînt? În Herăstrău. Am înconjurat lacul...” „Bravo, ai mers ceva!” „Da, nu-mi mai aminteam că e atît de mult... Știi că nu mai trebuie să treci pe podul București-Constanța?” „Da, au făcut un podeț pe dedesubt, am văzut la știri. Nu vrei să vii să mergem o zi la Sinaia? Cît mai e vreme bună... Bem un vin, mîncăm niște mici, poate mergem și pînă la cota 1400.”

M-am întors acasă ca după o zi de vacanță. Am zis că voi repeta experiența măcar la două-trei zile, între timp s-a mai răcit și vremea, am răcit și eu, desigur că n-am repetat-o, mi-am reluat traseele din cartier.