Fără copii?

Din cînd în cînd apar discuții în mediul online despre cum ar trebui să se comporte copiii la restaurant, pornind de la deciziile unor manageri de localuri de a impune niște reguli de bun-simț. De pildă: copiii să nu se joace printre mese, să rămînă așezați la masa lor, pentru a nu-i deranja pe ceilalți clienți, copiii să nu fie prea gălăgioși, să nu urle, să nu se dea cu fundul de pămînt dacă sînt obligați să mănînce altceva în afară de pizza etc. „Comunitatea mămicilor”, despre care am auzit multe, și alte grupuri care o mai ard pe părințeală cu care, din fericire, nu am avut de-a face în viața asta se revoltă: lăsați-mi copilul să se exprime, nu-i îngrădiți libertatea, nu-mi spui tu mie cum trebuie să se poarte copilul meu! Adevărul este că am fost pusă de multe ori în situația asta – cea de a-i suporta pe copiii altora. Și i-am suportat cu zîmbetul pe buze – sînt copii, ce să le faci? –, deși îmi rămînea îmbucătura în gît atunci cînd se chirăiau și se alergau printre mese, mai ceva ca un trib de indieni gata să atace, iar singura mea dorință era să mă ridic, să plătesc fără să las nici un bacșiș și să plec. Am trăit adevărate suplicii de la ciorbă și pînă la desert, fără să îndrăznesc să iau atitudine, fără să spun nimic, fără să pot purta o discuția normală și relaxată cu cei de alături și, în fond, și pentru așa ceva ne adunaserăm acolo.

În general, sînt un om tolerant, de multe ori prefer să-mi fie mie rău ca să-i fie altuia bine – de Paști, a fost petrecere pe strada mea non-stop timp de două zile, cu grătare, cu manele, cu niște tropăieli și strigăte animalice care însoțeau manelele, hop, hop, hop, în tot cartierul era liniște, doar la mine pe stradă venise apocalipsa, am tras adînc aer în piept, m-am baricadat în casă, în fond e sărbătoare, lasă-i pe oameni să se simtă bine. Dar acum vorbim despre copii și se zice că dacă „te deranjează” copiii, dacă nu-i privești cu un zîmbet blajin și îngăduitor, înseamnă că ai îmbătrînit. Aiurea! Am avut problema asta dintotdeauna. Recunosc, plînsetul constant al unui bebeluș îmi face creierul varză, dacă nimeresc lîngă unul în avion îmi vine să sar cu parașuta. Lăsați-mă o jumătate de oră într-un loc de joacă de la mall sau la o petrecere pentru copii, a doua zi merg direct la sanatoriul de nevroze. Însă tocmai asta e ideea – eu chiar n-am ce căuta la un loc de joacă de la mall sau la o petrecere pentru copii, sînt spații destinate doar copiilor și celor care îi supraveghează. Ce facem însă cu spațiile comune? Cu piscina unde doi-trei puștani se dau mari ca să le demonstreze celorlalți cum știu ei să sară în apă și îi stropesc pe ăia de pe margine din cap pînă-n picioare, ce facem cu coada de la înghețată unde copilul nu mai are răbdare și începe să urle, ce facem cu plaja unde te trezești mereu cu cearceaful împroșcat cu nisip, cu hipermarket-urile unde începe cursa de obstacole cu cărucioare, ce facem cu toate aceste locuri unde există întîmplător și oameni fără copii?

Nu, categoric, copiii nu au nici o vină. În momentul în care sînt în situația de la restaurant și trebuie să îndur manifestările firești de altfel ale copilăretului, nici nu mă mai uit la bieții copii, mă uit cu un soi furie neputincioasă la părinți. Mă uit la tatăl care își bea cu seninătate berea și ingurgitează friptura fără să-i stea în gît și fără să pară nici măcar intrigat de haosul generat de copiii lui, în fond s-a obișnuit, așa e și la ei acasă tot timpul – el, unul, n-a dormit ca lumea timp de trei ani, ia să mai vadă și alții cum e! Mă uit mai ales la mama care își soarbe indolentă ginul tonic cu paiul și din cînd în cînd mai țipă la copil, de complezență și ca să mărească și mai tare entropia – „Mateeeei, potolește-te!”, „Dacă nu încetezi acum, plecăm!” –, apoi devine din nou preocupată doar de băutura sa, de țigară și de conversația cu cea mai bună prietenă de alături. Mama se relaxează pentru că a pasat deja copilul, așa cum face în fiecare zi atunci cînd îi plasează la „grădi” sau la „after” – acum e al restaurantului, al terasei, al societății, al nostru al tuturor. Iar aici intervine un alt gen de atitudine: copilul meu e buricul Pămîntului, întreg universul se învîrte în jurul copilului, drept care și tu, străine, trebuie să orbitezi în jurul copilului meu.

Pentru că nu am copii, în general mă întîlnesc cu oameni și cu alte cupluri fără copii, întîlnirile sînt uneori anoste și repetitive, dar se petrec într-un mediu confortabil pentru mine. Ne avem tabieturile noastre, e în fond un balet social, nimeni nu-l obligă pe celălalt să facă ceva ce nu-i place, oricine se poate retrage la ce oră vrea – unii încă vor să bea toată noaptea, alții vor să se trezească devreme ca să alerge sau să prindă răsăritul pe malul mării. Ne adaptăm grupului, fără să apară discuții, însă s-a întîmplat să merg în vacanță împreună cu cupluri cu copii, de diferite vîrste, de la sugari la copii de 10-12 ani, iar pentru mine cel puțin a fost un dezastru, m-am întors mai obosită decît am plecat. (Știu că, în general, cuplurile cu copii merg împreună în vacanțe și de multe ori nu au altceva în comun decît faptul că au cu toții copii – fac cu schimbul job-ul de babysitter, iar copiii au tovarăși de joacă și astfel se formează o comunitate random care se bazează pe întrajutorare.)

O astfel de vacanță devine exclusiv vacanța copilului respectiv, iar adulții din jur mai că nu fac altceva decît să-i poarte de grijă, să se conformeze programului de masă, plimbare, joacă sau somn și să îndeplinească dorințele copilului. Dacă el vrea la piscină, toată lumea rămîne la piscină, dacă pe plajă e prea cald, toată lumea se mută de la soare la umbră, dacă vrei să vizitezi ceva, locul respectiv trebuie să ofere activități pentru copii, altfel se plictisește și toată lumea trebuie să plece. O plimbare de-o oră prin centrul unui orășel se transformă într-una de patru, întreg grupul se tîrîie ca melcul și se oprește din zece în zece metri – copilul vrea înghețată, vrea morișcă, vrea sabie ninja, vrea pipi, vrea să se dea în carusel, o dată, de două ori (și toți adulții încearcă să-i facă pe plac), „Mergeți voi, vă ajungem din urmă!”, spune, la un moment dat, unul dintre părinți, dar parcă ceva nu-i convine, în fond e și el în vacanță, nu vrea să rămînă de unul singur cu copilul pe cap. Dacă îndrăznești să te separi de grup sau să comentezi ceva, ceilalți te privesc reprobabil – ești un monstru de egoism, nu-ți plac copiii, tu nu înțelegi cine e cel mai important aici? Unii te privesc cu un soi de milă – tu nu ai copii, n-ai cum să știi cum stă treaba și, în fond, cam faci umbră pămîntului degeaba, nu ai perpetuat specia, care mai e rostul tău pe lume? De multe ori, copilul, care e mai deștept decît ne imaginăm noi, speculează situația și se transformă într-un mic dictator – primește trei moriști și două săbii ninja (într-o vacanță din asta un puști de 9 ani m-a tapat zilnic de bani, i-am cumpărat tot ce-i refuza maică-sa), mănîncă înghețată pînă vomită pentru că fiecare adult se grăbește să-i ia cîte una, se dă în carusel la nesfîrșit, cu toții îl ținem de mînă pe rînd la coadă la pipi. Și, din nou, nu e nici pe departe vina copilului.

Revenind la situația cu restaurantul, care e o piatră de încercare pentru orice copil, am întîlnit și situații pe dos – copii care stăteau nemișcați la cîte o masă cu orele fără să scoată nici o vorbă, făcîndu-și de lucru cu telefonul sau în cel mai bun caz desenînd ceva, doar pentru că părinții se întindeau la taclale și n-aveau nici un chef să plece acasă. Aceștia intră în categoria copiilor bine crescuți. Însă am observat în ambele situații ceva – în general, în spațiul public, părinții nu comunică cu copiii lor (în afară de urlete de tipul „Potolește-te, Mateei!”), nu-i provoacă să participe în vreun fel la o astfel de întîlnire de grup, ne le răspund la întrebări (dintre care cea mai frecventă este „Cînd mergem?”), de cele mai multe ori îi ignoră. Și nu înțeleg de ce, de-a lungul timpului, cei mai inteligenți interlocutori de care am avut parte au fost copiii, ceea ce vorbesc adulții între ei e doar gargară și pierdere de vreme.