Septembrie

În fiecare an, la sfîrșitul verii, trăiesc o stranie melancolie, pe măsură ce observ schimbările subtile ale trecerii de la un anotimp la altul. Iată cîteva gînduri și stări.

# Cînd se apropie sfîrșitul verii mă cuprinde un mic sentiment de panică. Am o senzație de timp (al verii) irosit, n-am „profitat” cum trebuie de anotimpul pe care îl aștept de prin noiembrie, iar de prin ianuarie mă bucur de fiecare geană de lumină întîrziată, seara, de nopțile din ce în ce mai scurte care anunță zile lungi și însorite. (Ca o paranteză – fac parte din acea categorie de oameni care pe 21 iunie, la solstițiu, cînd e vara în toi, au o mică strîngere de inimă și un fior nejustificat de frig pe șira spinării – nimic nu durează etern, the winter is coming!) Așadar, „profită” cît poți de vara ta! Sună ca un slogan publicitar, însă vara însăși, la fel ca sărbătorile de iarnă care de multă vreme sînt supraevaluate și de aceea am început să le detest, a devenit „comercială”. Vara, e musai să te distrezi cît poți, să nu mai muncești nimic din iunie pînă în septembrie, să-ți planifici o vacanță continuă, să „profiți” (din nou) de fiecare week-end cu temperaturi de peste 30 de grade ca să fugi de acasă, oriunde, să stai blocat în trafic pe DN1, pe Valea Prahovei, sau să te muți temporar pe litoral. Marea, nu cea „de week-end”, cea adevărată, „de concediu”, e însă planificată din timp și nu mai e una românească, e după buget, în cel mai rău caz e cea de la vecinii bulgari, în cel mai bun, resort-uri cît mai îndepărtate. De altfel, marea e accesibilă și iarna, ba chiar e de bonton să pleci trei săptămîni prin ianuarie în Thailanda sau Bali. Astfel, îmi dau seama că percepția noastră despre vacanță s-a schimbat, parcă niciodată marea sub toate formele ei nu ne mai ajunge, sîntem din ce în ce mai cîrcotași, pretindem din ce în ce mai mult.

# În fiecare zi, o altă dugheană se închide, unii spun „mai rămînem o săptămînă”, prelungind sezonul parcă la nesfîrșit, deși e clar că nu mai ai parte decît de rămășițele lui. La cherhana, nu mai stai la coadă pentru o masă și pentru pește, primești comanda într-un timp nesperat, mănînci tot singur, fără larmă în jur, doar tu și marea. La o altă pescărie, pe plita pe care ar trebui să se frigă guvidele și chefalul, se coc vinetele și ardeii pentru zacuscă, devii conștient de faptul că Vama Veche e de fapt doar un sat la malul mării care își are ritmul său obișnuit, ca orice alt sat, că viața lui va continua dincolo de „sezon”, de turiști, de toată nebunia verii. Nu mai sînt concerte seara, poate doar de la „Barbă neagră” se mai aude cîte un blues amorțit, muzicile din toate părțile nu-ți mai bubuie în timpane. Locul se golește treptat, în fiecare zi alții pleacă, șoseaua spre vama bulgărească devine aproape pustie, o poți traversa fără vreo teamă că o să te calce vreun nebun care vine beat, noaptea, în Vamă. Pînă și hippioții care dorm pe trotuar „pe Magheru” au plecat, nu mai au de la cine să ceară bani de bere, fetele din gașcă nu mai au cui să-și arate sînii pentru 10 lei. Prin curți se taie lemne cu drujba, oamenii din sat se pregătesc pentru iarnă. O parte din ce s-a construit în mai se demontează, se demolează, îmi amintesc că pe vremuri la unele coșmelii din stuf de pe plajă se dădea foc, un ultim foc de tabără, o ultimă petrecere, înainte de marea plecare.

# Am fost la Limanu, în septembrie, la serbarea cîmpenească de „zilele comunei”. Aici, o altă lume față de cea în descompunere de pe plaja din Vama Veche. Limanu pare satul cel mai puțin privilegiat dintre cele trei care alcătuiesc comuna, pentru că nu e la mare și nu are turiști, însă aici se strîng taxele. Este un sat tipic dobrogean, cu cîrciumi gen bufet, cîrciumi de drojdieri, cum îmi place să le numesc, nu s-au transformat în restaurante, n-a fost nevoie. Pentru serbare, s-au întins corturi pe malul lacului, s-a montat o scenă pe unde se perindă oficialități locale, apoi cîntăreți de muzică populară. În ciuda kitsch-ului specific unor astfel de serbări, veselia oamenilor e autentică. Se amețesc treptat de la berea ieftină de la dozator, se înghesuie la mesele lungi din lemn ca să mănînce mici și pastramă de oaie, se recunosc între ei drept „fiii satului”. Petrecerea va continua pînă tîrziu în noapte, pentru ei nu există nici nostalgii, nici final de sezon, nici senzația că lumea se destramă odată cu venirea toamnei. Sînt oamenii care rămîn acolo unde sînt, noi ceilalți sîntem doar în trecere.     

# Luna septembrie la mare e nostalgie pură, lumina e aur curat. Cînd treci prin stațiunile „clasice” românești, prin Eforie, pe lîngă Costinești sau Neptun, nu mai stai în cîrd de mașini, nu mai vezi turiști bronzați, cu burți care atîrnă și cu pungile cu bere rece de la Lidl traversînd pe trecerile de pietoni, nu mai vezi copii cu colace la brîu, nu mai vezi pe nimeni, nu mai vezi dughene cu lubenițe, marea în extrasezon e un pustiu suportabil, reconfortant. Treci prin vama cu Bulgaria aproape fără să oprești, la magazinele duty-free sînt doar mașini de Constanța, oameni care vin după cartușe de țigări, alcool și baxuri de nectar bulgăresc de caise, micul trafic local își reintră în drepturi, îți amintești să-ți cumperi vinieta, la ghișeu – unde mereu e cîte o coadă – acum nu mai e nimeni. Și intri în acel spațiu care pentru mine e deja mitic, Dobrogea sălbatică, a noastră, a lor, nici nu mai contează, dar cred că e mai bine că e a lor pentru că nu se distrug plaje, nu se reconfigurează terenuri, nu se vinde, nu se cumpără, nu apar peste noapte resort-uri de cinci stele. Faci stînga către Krapeț, cu drumul acela umbrit de copaci către un sat amorțit, scufundat în vegetație. Totul e închis, campingul își așteaptă mușteriii abia anul viitor, e extrasezon și plaja aia uriașă, fantastică, în care urmele de pași ale celor care au venit aici ieri-alaltăieri încă se văd pe nisip, e numai a ta.

# Atunci cînd se duce și septembrie și lumina începe să dispară înainte de ora șase, cînd Bucureștiul devine, în sfîrșit, prietenos cum numai la început de iunie mai este, cînd deja începi să tînjești după soare și după amintirile amestecate ale nu știu cîtor veri care s-au scurs prin tine, pe lîngă tine, de fapt toate la fel, te agăți de ultimele rămășițe ale unui anotimp încă luminos, pentru a supraviețui. Te agăți de serbările orașului, de tîrgurile recoltei, de mustăriile pe care le găsești pe net, dar care nu există niciodată în realitate așa cum ți le imaginezi, de cîrciumile care încă mai au cîteva mese la soare, la ora prînzului, doar ca să nu te scufunzi în pîclă. Știi că nu mai poți pleca deja nicăieri, adio Vamă, adio plaje din Grecia, adio trupuri dezgolite pe Facebook pe fundal de mare turcoaz și urări convenționale de „Vacanță plăcută!”. Orice vacanță s-a terminat, orașul nostru e năpădit de tristețe. Vom depinde doar de interior și de propriile noastre gînduri.

# Nu găsesc încă o soluție în lupta mea cu anotimpurile... poate dacă m-aș muta la țară? Poate dacă m-aș muta în altă țară? Adevărul e că și Bucureștiul are o climă păcătoasă, sînt doar vreo două-trei luni bune de trăit aici, printre care luminoasa lună mai și septembrie, poate octombrie. În rest, moină, resturi de zăpadă murdară și, vara, zăduf. Nu mă plîng, totuși. Știu din povești și din experiențe mici ce înseamnă iarna mai la nord. Am fost într-un martie la Paris cu un frig tăios și cu vînt, Parisul nu mai era acela pe care îl știam din timpul verii. Am fost într-un noiembrie la Bruxelles, nu-ți venea să ieși din hotel, frigul te pătrundea pînă la oase deși erau peste 0 grade. Am fost într-un februarie la Berlin și după o zi cu soare în care am stat ca o muscă amețită pe o bancă pe malul rîului, au urmat multe zile întunecate și cu ploi. Am fost într-un iunie la Madrid, la București erau 40 de grade, val de căldură saharian, la Madrid regretam că-mi luasem doar sandale și umblam prin magazine după teniși, dar și cînd se ivea soarele dintre nori... în cinci minute erai deja ca în saună, toată umezeala se evapora, bălțile se uscau imediat, îți puneai ochelarii de soare pentru că nu mai suportai lumina albă, inconfundabilă, de sud.