Departe și, totuși, aproape de casă

Sînt într-o rezidență de creație la Oradea, un oraș care mi-era total străin și unde voi locui aproape trei săptămîni. Cumva mă simt într-o altă țară, nu doar din cauza faptului că aud pe stradă vorbindu-se în maghiară, germană și engleză – la Oradea ajung din ce în ce mai mulți turiști străini și chiar au ce vedea –, dar și pentru că mi se pare că mă aflu undeva foarte departe de București, mai departe decît am fost vreodată în România, căci toate distanțele au devenit relative. Teoretic, e un drum de doar 600 de kilometri care s-ar putea parcurge lejer într-o țară ca Germania sau Franța, cu mașina sau cu trenul. La noi e altfel. În momentul de față, nu mai există nici un tren direct între București și Oradea, linia ferată spre Cluj, cea care trece prin Munții Apuseni e în lucru, cu un termen de execuție nedefinit, există o variantă prin Arad, îți petreci vreo douășpe ore în tren pînă îți crește barba colilie, înnoptezi acolo, a doua zi o iei iar din loc cu un alt tren, încă vreo două ore. Dacă vrei „să faci șpagatul în aer”, cum spunea colega mea de rezidență, nu există curse low cost, doar TAROM, care în ultima vreme anulează curse pentru că piloții se simt subit indisponibili, iar avioanele alea mici cu elice nu mi-au inspirat niciodată prea multă încredere. Mai rămîne mașina, într-o țară pe care n-o poți străbate decent pe o autostradă, de la nord la sud sau de la est la vest. În plus, s-a nimerit ca tocmai acum una dintre cele două „treceri” principale peste munți – Valea Oltului – să fie închisă, alte lucrări care nu suportă amînare. Așadar, o călătorie de la București la Oradea cu mașina se transformă într-o aventură de vreo zece ore dintre care patru sigur le petreci pe Valea Prahovei, încremenit în proiect.

Din toate aceste motive, mă simt acum foarte departe de casă, așa că prefer să mă gîndesc că sînt într-o altă țară, e mai bine așa, mai ales că și orașul mă inspiră în acest sens – e curat, civilizat și bine administrat, după toate aparențele a good place to live, cu o cetate restaurată recent care arată ca scoasă din cutie și, în general, cu multe clădiri de patrimoniu reabilitate despre care știu că în urmă cu zece ani stăteau să se dărîme, cu terase și cafenele cochete care încă nu au prețuri de Cluj sau de București. Așa că în primele zile ale rezidenței doar am căscat gura și m-am simțit turistă, apoi am încercat să intru treptat în ritmul locului, așa e cu rezidențele de creație, nu poți să apeși un buton și să te apuci imediat de scris, ar fi absurd din moment ce ești într-un fel smuls din mediul tău și din rutina zilnică și transportat într-un loc cu totul nou, trebui să-l simți un pic, să te adaptezi, iar cînd te adaptezi de-a binelea, din păcate trebuie să te întorci. Cunosc scriitori care au renunțat să încerce să mai scrie în rezidențe, însă au alte avantaje de neprețuit – reușesc să-și adune gîndurile și să-și găsească timp doar pentru ei, în plus socializează, cunosc oameni și se bucură de atmosfera locală. Iar din punctul ăsta de vedere, Oradea e clar altfel ca Bucureștiul – toată tihna de aici îmi face bine, totul e mai molcom, inclusiv semafoarele care durează la nesfîrșit, îți ia o săptămînă doar să traversezi strada, e o fericire să nu mai auzi claxoanele și huruitul ăla permanent pe care îl ai în urechi din momentul în care ieși din casă, abia acum îmi dau seama cît de agresiv e orașul în care trăiesc.

De fiecare dată cînd ajung într-un oraș străin, în primele zile mă simt pierdută și-mi ia ceva timp ca să mă dezmeticesc. Nu știu cum să ajung din punctul A în punctul B, așa că folosesc Google Maps chiar și pentru cîțiva pași, nu știu unde să mănînc, de unde să-mi iau apă sau țigări, la ce oră se închide la supermarket, oare există vreun non-stop? Dacă atunci cînd erai tînăr toată această buimăceală făcea parte din farmecul călătoriei, îți dai seama că, după o vîrstă, cînd tu vii de acasă cu toate beteșugurile tale fizice și psihice, devine obositoare. Așa că începi să-ți iei în mod disciplinat și gospodărește repere și să-ți formezi o nouă rutină, trebuie cumva, de voie, de nevoie, să-ți setezi un nou „acasă”, chiar dacă unul temporar. Am avut noroc și chiar din prima zi am descoperit piața care e foarte aproape de rezidență, așa că a devenit un reper important. În fiecare dimineață – am, n-am treabă –, merg pînă în piață, doar pentru că piețele îmi dau un sentiment de acasă, e ca și cum mi-aș fi mutat Oborul „meu” la Oradea, toată forfota de aici e reconfortantă. În piața de la Oradea sînt niște piersici minunate, nu ca acelea din sud care au devenit fade, fără parfum, nu știu ce le-or fi făcut și piersicilor. Găsești langoși cu smîntînă și mujdei, dar și plăcinte cu varză și cu cartofi, iar de la o patiserie „franceză” poți să cumperi haioș și doboș, toate acestea îmi amintesc de copilăria mea de la Cluj și îmi dau din nou un sentiment de familiaritate. Meniul zilei de la o dugheană, „la Vio”, costă 26 de lei, poți nimeri lușcoș sau chiftele „cu pireu” ca la mama acasă, e coadă aici în fiecare zi de la ora 11, oameni simpli, muncitorii din zonă, pensionari, toți se conversează cu vînzătoarele care sînt și bucătărese de parcă s-ar cunoaște de-o viață. Așa că pleci din piață cu plasa plină, e cea mai bună modalitate de a te împrieteni cu un oraș străin și de a simți cumva că-i aparții.

Apoi descoperi și cel mai apropiat supermarket, te grăbești spre el seara, pe la 9, ca să-ți iei o apă, hai mai repede că la zece se închide, în primele zile cînd ești mai debusolat îți faci un drum pînă la Lidl sau Kaufland, pentru că toate magazinele astea sînt la fel oriunde te-ai duce și-ți potolesc anxietatea, îți iei tot felul de mărunțișuri cu care să-ți „mobilezi” rezidența, lucruri de care nu ai neapărat nevoie – un nou șampon, un pieptene, bureței de vase, prosoape de bucătărie, deși nu ai aici nici o bucătărie, dar să fie acolo, undeva, ca să-ți dea iarăși sentimentul liniștitor de acasă. Deja prin a patra zi începi să cunoști orașul și te deplasezi prin el cu ceva mai multă lejeritate, înveți scurtături, ai banca ta din parc pe care te așezi mereu cîte 5-10 minute ca să te uiți la un copac anume sau la jocul copiilor, exact ca acasă, îți faci trasee și ai tabieturi, vei merge douăzeci de minute pînă la un anumit 5 to Go ca să-ți iei o cafea doar pentru că fata sau băiatul de acolo au zîmbit frumos și ți-au înveselit ziua, deși ai putea să-ți iei aceeași cafea de undeva de mai aproape. Apoi, pe măsură ce trece timpul, se întîmplă ceva surprinzător – curiozitatea ta față de oraș, foarte vie în primele zile, începe să dispară, nu mai faci cîte 15.000 de pași ca să vezi, să cunoști, deja ai cam văzut tot, știi despre ce e vorba, așa că nu mai mergi în fiecare zi pînă în centru, cum nici în București nu o faci, ți-e cam lene și parcă te-ai apuca și de scris, sînt zile în care preferi să rămîi la tine „în cartier”. Iar în cazul meu, „cartierul” e chiar Cetatea care își are și ea ritmul ei (de pildă, în fiecare zi la ora 12 fix, Cetatea „cîntă” și nu sînt doar clopotele de la catedrală), cu grupurile de turiști care tot vin și pleacă, iar tu, ca rezident, tragi cu urechea la ce le spune ghidul, auzi în fiecare zi istoria cetății de cinci-șase ori, în diferite limbi. Chiar acum cînd scriu la o măsuță de lemn din piața Cetății, care din fericire nu e atît de turistică precum altele, adică nu e plin de chioșcuri kitsch și tiribombe, a venit un grup pare-se din Iași – oameni de vîrsta a treia, destul de modest îmbrăcați, fac un tur al țării cu autocarul, s-au oprit pe bănci la umbră și comentează: „Ați văzut ce bine arată orașul?”, „Da, tipul ăsta, cum îl cheamă, Bolojan?… ar trebui să vină și pe la noi...”, „La noi abia dacă au făcut străzile... mă și mir că le-au făcut!”, „Vă zic eu care e treaba, de fapt, sînt alte interese... Oradea e în vest, e aproape de Occident. Noi, din păcate, sîntem aproape de o altă putere!”, „Mergem și la primărie? Urcăm și în turn?”, „Dacă ne țin pedalele!”. Aș asculta eu mai multe, dar mi s-a făcut foame, aș urca pînă în cameră ca să mănînc ciorba de perișoare de la Nicoleta, din piață. Iar după masă, poate mă apuc și de scris.