Gînduri despre viitoarea Opoziție

Ca să înțelegem care e Opoziția trebuie să înțelegem mai întîi care e Puterea. Iar Puterea în acest moment este o combinație confuză de politicieni, mandarini administrativi – dintre care unii s-au permanentizat în fruntea a diverse instituții – și un amestec de magistrați și neosecuriști care au luat statul de gît și îl sufocă lent într-un fel de joc intens din care extrag adrenalină și rente. 

Aproape nici unul dintre cei amintiți mai sus nu poate să își justifice nivelul de trai prin nivelul veniturilor pe care le obține legal de la amintitul stat. Acoperă asta cu un discurs plin de clișee într-o sfîntă limbă de lemn, voluntar golită de precizie și, adesea, de sens. 

Încercați să explicați unui străin ce îi desparte, în termeni de viziune și discurs public, pe Marcel Ciolacu, Mircea Geoană și Nicolae Ciucă. Veți avea surpriza că, dincolo de mici detalii biografice, cei trei sînt interșanjabili. Ciucă putea să fie proprietar de covrigărie, Geoană a fost șeful PSD, iar Ciolacu ar putea să recite liniștit platitudinile din programul PNL. Iar dacă ne uităm dincolo de ei, o vedem pe Elena Lasconi – un fel de accident care așteaptă să se întîmple – promițînd națiunii că va propune un premier de la PNL și pe George Simion navigînd năuc prin ape tulburi și oferind permanent senzația că se întreabă cum a ajuns aici.

Sînt diferențe majore în termeni de politici publice? Sînt cîteva, dar nu mari, iar experiența ne arată că, în rarele momente în care statul român s-a sincronizat cu societatea, asta s-a întîmplat grație unor energii singular, dar insuficiente. Schimbările au fost heirupiste, inconsistente și foarte des invalidate un an-doi mai tîrziu. Sau, în alte cazuri, golite de substanță reală (cota unică nu e unică, reforma Justiției a dus în cele din urmă la un sistem bine controlat și vădit nedrept, iar în zona angajaților statului avem o castă de privilegiați cu pensii speciale și o mulțime de iloți umili care o duc de la o lună la alta).  

Nici unul dintre candidații cu șanse nu are răspunsuri la probleme reale. Nu inspiră pe nimeni și nimic, și oriunde v-ați întoarce veți auzi aceeași constatare, de data asta parcă mai justificată decît în alți ani: „Toți sînt o apă și un pămînt”. 

Unul dintre ei va fi totuși președintele României. Nu poți să nu te întrebi care va fi alegerea pe care o vei avea de făcut în decembrie. Între ce și ce trebuie să alegi? Între continuarea epocii Iohannis – cu un șef de stat mai puțin arătos, dar la fel de gol de conținut – și o eroare temporară în matrice pe care elita noastră de rentieri o va rezolva rapid umplînd spațiile goale cu tot felul de oportuniști ai guvernărilor trecute? Nu arată încurajator și, dacă vom avea o prezență decentă la vot, asta se va întîmpla nu pentru că alegătorii vor fi inspirați de candidați, ci mai degrabă enervați. Deja e o listă lungă de enervări din care nici unul nu lipsește.

În atari condiții, poate merită să ne uităm deja dincolo de alegeri. Dacă unul dintre cei cinci ajunge președinte, dintre cei rămași ar trebui să se selecteze liderul Opoziției. Care dintre ei e capabil să ofere Puterii echilibrul fără de care vom eșua în autoritarism? Răspunsul simplu e că nici unul, iar termenul lor de garanție e aproape de expirare. Cel puțin doi dintre ei vor dispărea în anonimatul comod din care s-au ridicat pentru a ocupa nemeritat un spațiu lăsat liber de simandicoșii cărora politica le pute. Ceilalți se vor mai zbate o vreme pînă vor fi înghițiți de ambițiile de partid sau de propriile gafe. 

Opoziția are totuși o șansă în cei patru ani fără alegeri care ne așteaptă după decembrie. Dacă presupunem că actualele sondaje sînt corecte, cel mai probabil vom avea o formulă de guvernare cu PSD – partidul cel mai mare și mai constant în opțiunile publicului. În acest moment, singura opoziție reală la PSD este Nicușor Dan. Dificil, greu de înțeles și încăpățînat, primarul Capitalei e unul dintre puținii politicieni români consecvenți. Unul dintre puținii care pare că gîndește pe termen mediu sau lung.

De ce Nicușor Dan? Pentru că PNL mimează, USR e neputincios, iar AUR e opoziție doar cînd i se dă voie să fie în opoziție. În rest tace semnificativ. Îndărătnicia care l-a făcut faimos l-a ajutat pe primarul Capitalei să devină unul dintre puținii politicieni a căror carieră a fost lipsită de „soluții imorale”, reușind în același timp să agrege în jurul său coaliții și zone de electorat diverse fără ca asta să îi schimbe în vreun fel convingerile. 

Capacitatea puțin discutată a lui Nicușor Dan de a nu exhiba emoții publice în timp ce le stimulează pe ale altora e un subiect care ar merita poate să fie analizat pe larg. Sigur, Nicușor Dan are încă de livrat multe lucruri la București înainte de a-i considera trecerea pe la primărie un succes. Însă stilul său frust, refuzul soluțiilor facile (nu întotdeauna un lucru bun) și obiceiul neromânesc de a planifica și apoi de a urmări constant execuția amintitului plan îl separă de mulțimea de ambițioși care, în actuala și viitoarea configurație politică, vor încerca să își croiască un drum spre putere. 

Capacitatea lui Nicușor Dan de a-și exaspera aliații, dar mai ales inamicii s-a dovedit de-a lungul timpului un avantaj mai degrabă decît o problemă. Azi nu e nimeni care să nu îl ia în serios cînd zice ceva și nu prea mai e nimeni care să îl subestimeze. Drum lung de la activistul iubit de hipster, dar nebăgat în seamă de mai-marii zilei. Dacă actuala carieră a primarului Bucureștilor poate fi folosită ca indicator pentru viitor, atunci putem spune că nu știm cine ne va fi următorul președinte, dar știm cine o să îi provoace acestuia nopți nedormite.