Cum ar arăta o victorie în Ucraina?

Victoria într-un război este uneori ușor de definit. După al Doilea Război Mondial, Berlinul și Tokyo au fost plasate sub controlul trupelor aliate, iar liderii germani și japonezi au fost îndepărtați. Războiul din Vietnam, pe de altă parte, s-a încheiat cu o înfrîngere clară pentru Statele Unite: Vietnamul de Nord a cucerit Vietnamul de Sud, în pofida celor 58.000 de vieți americane pierdute în zadar. Războiul din Coreea este numit uneori un impas, deoarece nu s-a încheiat niciodată în mod oficial.

Dar astfel de definiții pot fi înșelătoare. În Irak, SUA l-au înlăturat pe Saddam Hussein, dar nu au găsit arme de distrugere în masă (justificarea intervenției militare) și nici nu au transformat țara într-o democrație funcțională. Mai rău, unii cinici ar argumenta că adevăratul învingător a fost Iranul, care a devenit cea mai influentă forță politică din Irak.

Pe de altă parte, deși zona demilitarizată (DMZ) se menține în Coreea, jumătatea de sud a peninsulei a devenit o democrație vivace și prosperă, cu un venit anual pe cap de locuitor de 35.000 de dolari, în timp ce Coreea de Nord este o dictatură periculoasă, cu un venit anual pe cap de locuitor estimat la 1.200 de dolari și crize alimentare recurente. Cine a cîștigat acest război fără învingători?

Acest lucru ne aduce în Ucraina, unde definiția victoriei depinde de obiectivele de război și de orizonturile de timp ale participanților. În 2014, Rusia a invadat Ucraina sub pretextul protejării vorbitorilor de limbă rusă din Crimeea și din anumite părți din estul regiunii Donbas. Opt ani mai tîrziu, Rusia a încercat să finalizeze acest proces prin distrugerea Ucrainei ca stat independent. După cum a scris președintele rus Vladimir Putin în 2021, el nu a considerat Ucraina ca fiind o națiune independentă, ci o parte a lumii ruse mai mari. El a concentrat trupe la frontieră cu intenția de a captura Kievul în cîteva zile și de a înlocui guvernul ucrainean, la fel cum a făcut și Uniunea Sovietică la Budapesta în 1956 și la Praga în 1968.

Dar Putin a eșuat. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski nu a acceptat sugestia de a părăsi țara și de a crea un guvern în exil; și-a mobilizat, în schimb, trupele, a salvat Capitala și a dejucat planul lui Putin. Ulterior, Zelenski a folosit puterea de atracție (soft power) pentru a cîștiga sprijin străin și pentru a spori puterea militară (hard power) a Ucrainei. Rezultatul invaziei lui Putin a fost consolidarea identității naționale a Ucrainei și a alianței NATO, căreia i s-au adăugat doi noi membri, Finlanda și Suedia, țări care anterior aveau o politică de neutralitate de lungă durată. Judecînd după obiectivele de război inițiale ale lui Putin, Ucraina e deja cîștigătoare.

Problema e, desigur, că trupele ruse controlează încă aproximativ o cincime din teritoriul Ucrainei, iar Putin și-a revizuit obiectivele de război și cere Ucrainei să recunoască anexarea a patru provincii estice (inclusiv unele pe care trupele ruse nu le controlează pe deplin). Războiul pare să fie în impas, dar Putin l-a transformat într-un război de uzură. Deși pierderile rusești sînt enorme, e posibil ca Putin să fi mizat pe faptul că timpul este de partea sa, avînd în vedere populația mai mare și economia mai puternică a Rusiei. În cele din urmă, voința Ucrainei de a lupta s-ar putea eroda, la fel ca și sprijinul occidental.

Conform unui sondaj recent, 26% din ucraineni sînt deschiși pentru o soluție diplomatică, dar nu sînt dispuși să se angajeze în negocieri false cu un Putin care nu regretă nimic. Aproximativ 86% din ucraineni cred că este probabil ca Rusia să atace din nou, chiar dacă se va semna un tratat de pace. Deși atît Rusia, cît și Ucraina și-au exprimat dorința de a negocia, ele rămîn foarte departe una de alta. Vara trecută, prim-ministrul ungar Viktor Orbán, favorabil Kremlinului, a mers la Moscova pentru a încerca să medieze, dar nu a reușit să schimbe poziția lui Putin. Între timp, Donald Trump continuă să susțină că ar putea încheia războiul într-o singură zi, dar este greu de imaginat cum s-ar putea realiza acest lucru fără o capitulare ucraineană.

Recent, președintele ceh Petr Pavel, un fost general NATO susținător fervent al Ucrainei, a declarat că „în mod sigur nu vom putea vorbi despre o înfrîngere a Ucrainei sau despre o înfrîngere a Rusiei. Deznodămîntul va fi undeva la mijloc”. Pavel a avertizat că o parte din teritoriul ucrainean va rămîne temporar sub ocupație rusă, iar acest „temporar” ar putea însemna ani de zile. Dacă Ucraina definește victoria ca pe o returnare a tuturor teritoriilor ocupate de Rusia în 2014, victoria rămîne o perspectivă îndepărtată. Dacă însă Ucraina își propune să își mențină independența ca democrație legată de Europa, rezervîndu-și în același timp dreptul la retrocedarea definitivă a teritoriului său, victoria rămîne posibilă.

Dar această victorie potențială presupune și ca Putin să nu își poată declara propria victorie. Ucraina trebuie să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-și consolida poziția de negociere. Chiar dacă Ucraina nu își poate atinge obiectivele maximaliste pe termen scurt, legitimitatea poziției sale se va menține pe termen lung, atîta vreme cît cîștigurile Rusiei nu sînt recunoscute.

Aceasta e numită uneori „soluția coreeană”. Un armistițiu și o zonă demilitarizată de-a lungul liniei de control ar fi monitorizate de forțe internaționale de menținere a păcii, astfel încît Rusia să antreneze în conflict multe alte țări, în cazul în care și-ar relua atacul. Deși s-ar putea ca cei 32 de membri NATO să nu fie de acord cu aderarea oficială a Ucrainei la alianță în acest moment, un grup de membri NATO care se autointitulează „prietenii Ucrainei” ar putea monitoriza zona și s-ar angaja să răspundă la orice nou act de agresiune din partea Rusiei.

În cele din urmă, Ucraina ar avea nevoie și de asistență pentru a-și reconstrui economia și accesul la piețele UE. Chiar dacă o soluție coreeană nu ar satisface obiectivele maximaliste ale Ucrainei pe termen scurt, ea ar merita cu siguranță să fie numită o victorie ucraineană.

Joseph S. Nye, Jr., co-președinte al Aspen Strategy Group, este fost decan al Harvard Kennedy School, fost secretar adjunct al Apărării al SUA și autor, printre altele, al volumului A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU