Obsesia noastră

Este sau va fi „România în eternitate”? Mă întreb uneori de ce ne tot frămîntăm – și încă din vremea tinereții lui Eliade și Cioran, dacă nu de mai înainte – cu asemenea probleme. Nu-i asta tocmai – insistența cu care le întoarcem periodic pe toate fețele – dovada cea mai bună că e ceva în neregulă cu „eternitatea” noastră, pentru a spune astfel? Un organism sănătos nu e sîcîit de obsesia bolii; mai mult, el n-are nici măcar conștiința sănătății: funcționează bine și asta îi este îndeajuns. Dar faptul că, deodată, începe să-l preocupe prea mult sănătatea e primul semn prevestitor al bolii...

Întrebarea îngrijorată în aceste cazuri este, de fapt: avem oare un loc asigurat într-o „vitrină” esențială și indispensabilă a „muzeului imaginar” al omenirii, fie ea cît de modestă, numai să fie indispensabilă?

Răspunsul îl știm cu toții: Nu, nu avem un asemenea loc. Nu sîntem pe traseul principal al „muzeului”.

Luați istoria și puneți între paranteze istoria românilor: Cruciadele s-ar fi făcut oricum și fără noi. Renașterea ne-a ocolit. Ștefan cel Mare putea să nu fi existat, laolaltă cu întreaga Moldovă, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre America. Turcii ar fi avansat cam în același mod și fără noi în Balcani și pînă în Europa Centrală, și nu cred că prezența noastră i-a deranjat în mod semnificativ, așa cum ne place uneori să credem. Problemele pe care le-am creat puterilor în secolul al XIX-lea au fost minore. Nici primul, nici cel de-al doilea război mondial (în care am avut pierderi uriașe) nu s-ar fi încheiat altfel decît s-au încheiat dacă nu am fi existat pe hartă. Comunismul s-ar fi întins și în absența noastră peste Europa Centrală și de Est, cu nenorocirile știute, și ar fi căzut, cînd i-a venit ceasul să cadă, chiar și fără aportul nostru. N-am participat la colonizarea lumii ca portughezii, n-am creat un imperiu ca romanii și mongolii, n-am cunoscut niciodată nici grandoarea, nici măcar grandomania poloneză sau maghiară. Praful de pușcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuția noastră. N-am inventat noi piramidele ca egiptenii, algebra ca arabii, filosofia ca grecii, Internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii. Nici măcar mămăliga sau palinca nu e sigur că sînt născociri autohtone.

De fapt, nici măcar geografia (care, se știe, „face istoria”) nu ne-a avantajat. Avem deschidere la o mare aproape fără deschidere și prin teritoriul nostru nu a trecut niciodată un drum indispensabil. Poți ajunge de la Paris la Constantinopol și de la Viena la Moscova ocolind România.

Fără îndoială, putem fi interesanți în cultură, ba chiar remarcabili prin unele personalități de excepție: dar cui – în afară de noi înșine – îi pasă sau chiar știe că Brâncuși era român, ba chiar că Eliade sau Ionesco erau români? Vreau să spun: ce aduce nou o asemenea informație străinului care nu e „arheolog” al culturii? Brâncuși și Ionesco sînt artiști indispensabili ai secolului XX, dar faptul că au fost români e departe de a fi fost indispensabil. Există oare un spirit comun al acestora și al altor cîtorva pe care Europa să-l fi recunoscut dintr-o ochire ca „românesc”, așa cum Dostoievski, Cehov, Rahmaninov sau Berdiaev sînt imediat recunoscuți ca purtători ai „sufletului rus”? Există „suflet românesc” în acest sens? Poate că da, în teorie, dar dacă el nu a intrat în enciclopedii este ca și cînd n-ar fi. O cultură intră în „eternitate” nu prin personalități separate, oricît de importante ar fi acestea, ci printr-un legato, parte moștenit, parte construit generație de generație. Dar astfel de legato-uri formează excepția, nu regula pe lume. Eliade credea că Danemarca intră în eternitate prin Kierkegaard. Se înșela: Kierkegaard putea fi la fel de bine german, dar Hegel nu putea fi decît german, Locke nimic altceva decît englez, iar Descartes  – ce altceva decît francez? Îl poți plasa pe Cervantes în altă parte decît în Spania? Îl poți concepe pe Sofocle uitînd de Grecia? Pe Chopin – de Polonia? În schimb, Cioran sau Ionesco au devenit mari nu doar în afara României, dar și în afara limbii române.

Și atunci ce ne rămîne? Destule lucruri, chiar și fără să visăm la diferite eternități. De exemplu:

Să încercăm, fiecare unde sîntem, să facem bine ceea ce avem de făcut.

Să ne purtăm decent, ba chiar, dacă putem, cu atenție față de semeni.

Să iubim lucrurile frumoase și oamenii buni, de oriunde ar veni.